Vin turcii. Ştefan cel Mare îşi strânge oştenii, îi aşteaptă în pădure şi îi bate de se cacă pe ei. După un timp, vin turcii iar. Turcii, păţiţi, îi aşteaptă pe moldoveni în pădure şi îi bat de se cacă pe ei. A doua zi, vine pădurarul:
- Bă, fir-ați-ai-dracu’, care mi-aţi căcat pădurea?
Ştefan cel Mare adunase oastea în vederea unei bătălii cu turcii.
Ca de obicei, îşi îmbărbătează supuşii, strigând de răsună valea:
- Încălecaţi, moldovenii mei!
Ca un tunet răspund răzeşii:
- Încălecăm, Măria Ta!
După ce zdrobesc bine oastea turcească, se întâlnesc cu toţii la locul de adunare. Ştefan porunceşte:
- Descălecaţi, oştenii mei!
- Descălecam, Măria Ta!
Descălecând, Ştefan zăreşte într-un tufiş un pachet de biscuiţi.
Citind cu atenţie eticheta, puţin nedumerit, ridică pachetul de biscuiţi, spunând:
- Biscuiţi, oştenii mei!
- Biscuim, Măria Ta!
Era pe vremea lui Ştefan cel Mare, când ajung turcii peste Moldova, şi vine la Măria Sa un angajat de-al său:
- Ştefane, Ştefane, au intrat turcii în ţară, e urgie!
- Nu-i nimic, câţi sunt?
- 10000, Măria Ta!
- Şi noi?
- 1000...
- Bine, adu-mi armura şi mantaua cea roşie...
- Dar de ce mantaua roşie?
- Păi, dacă mă rănesc, să nu vadă oştenii sânge la mine şi să lupte mai departe.
Zis şi făcut. Câştigă moldovenii şi vin peste un an iar turcii:
- Măria Ta, bla, bla, bla...
- Nu-i nimic, câți sunt?
- 15000...
- Şi noi?
- Păi, am mai rămas vreo 720...
- Bine, adu-mi armura, pelerina roşie şi pantalonii mei maro...
Odată, îl atacau turcii pe Ştefan cel Mare. Voievodul, când îi vede că se-apropie, se suie pe o motocicletă, îşi ia o mitralieră şi dă iama prin ei. Îi omoară pe toţi...
A doua zi, turcii atacă din nou. Când vede asta, Ştefan încalecă peun Harley-Davidson, îşi ia două mitraliere, câte una în fiecare mâna, şi-i omoară iarăşi pe toţi. Când văd turcii asta, se duc la mama lui Ştefan:
- Ştiţi, fiul dvs. ne bate în fiecare zi. Nu puteţi să vorbiţi şi dvs. cu el s-o lase mai moale?
Maică-sa promite că o să vorbească cu voievodul. După încă o zi, văd turcii că Ştefan nu mai iese pe motocicletă. Bucurie mare, dar nu atacă încă, vor să fie siguri. După încă o zi, tot linişte. A treia zi, îşi iau turcii inima-n dinţi şi se apropie de cetate, să o atace. La un moment dat, apare Ştefan pe HD, cu mitralierele în mână:
- Ha! Aţi rupt-o-n fericire, că mama nu-i acasă!
Ştefan cel Mare şi Preda fugeau de turci. Ajung într-o pădure.
- Măria Ta, ne ajung turcii, să ne suim în copaci, zice Preda.
Se urcă ei într-un copac, după câteva minute trec turcii pe sub ei, caută prin tufişuri, trec mai departe. Zice Ştefan:
- Predo, eu nu mai pot, îmi dau drumul.
- Măria Ta, nu îţi da drumul, te prind turcii, Măria Ta!
Mai trece o oră, turcii pe sub ei îi căutau de zor. Zice Ştefan:
- Bă, Predo, bă, am obosit, îmi dau drumul...
- Nu-ţi da drumul, te prind, rămâne ţară fără domnitor, Măria Ta!
- Bine, Predo, bine!
Mai trece o oră, turcii pe sub ei grămadă.
- Predo, asta a fost, eu îmi dau drumul...
- Măria Ta, ai milă de noi, nu ne lăsa pradă turcilor, fără Măria Ta se duce ţara de râpă!
- Bine, mă, Predo, dar măcar la cal pot să-i dau drumul?
Ştefan cel Mare, la război:
- Pi cai, oşteni!
La care, un răzeş din mulţime:
- Şi io picai, Măria ta!
Ştefan cel Mare a încercat să-i facă pe toţi moldovenii zimbri, dar a murit prea repede şi i-a adus doar la stadiul de boi.
Vine Burebista la Bucureşti în timpul lui Ceauşescu, pe vremea marilor demolări. Se uită în jurul lui, nu recunoaşte nimic din planiurile pe care le stăpânea cândva şi întreabă primul trecător într-o românească străveche:
- Ce nume cest cetat?
- Dărâmidava.
- Ce nume băşti naşii cestor loc?
- Ei se numesc AplauDacii.
- Închină ei tot la Zamolxe?
- Nu, ei se închină la ăla, ‘ZdaMăsii.
1
Ştefan cel Mare convoacă boierii la o şedinţă.
- Boieri dumneavoastră, trebui să treşem de-amu la iconomii severe, cheltuim prea mult cu ascuţitul săbiilor, propun să-i tăiem pe turci în trei, să nu-i mai tăiem în patru.
- Da’ di şe să faşem economii, Măria Ta?
- Din prişina datoriilor externe!
Peste vreo lună, iar şedinţă, turcii să fie tăiaţi numai în două, pentru economie cu ascuţitul săbiilor.
- Da’ di şe, Măria Ta?
- V-am spus. Din prişina datoriilor externe!
Altă şedinţă, turcii să fie de-amu numai înţepaţi puţin, sabia să fie trasă uşurel înapoi.
- Da’ şe-s datoriile aiestea externe, Măria Ta?
- Apoi, boieri dumneavoastră, datoriile externe nu sunt ale mele, nu sunt ale noastre, ci ale urmaşilor urmaşilor noştri, în veacul veacurilor!
Ştefan cel Mare umbla cu voinicii după el prin Ţara Moldovei.
Trecând pe lângă un lan de grâu, aud o voce dumnezeiască ce cânta de se oprea în loc apa izvoarelor şi amuţeau păsările câmpului.
Ştefan se îndreptă spre locul cu pricina, prin grâul înalt cât omul, şi zări un prunc ca de vreo zece ani ce cânta cu atâta foc.
- Cum te cheamă, pruncule cu glas de aur?, întrebă Ştefan.
- Gică Petrescu, Măria Ta.
Ştefan cel Mare umbla cu voinicii după el prin ţară, să exploreze locurile. Undeva, în faţă, pe o piatră, văd un om.
- Ia du-te, voinişe, vezi şe-i cu omu şela!
Se duce ostaşul, se-ntoarce:
- Măria-Ta, omul şela-i un neamţ.
- Aşa? Atunşi locul ista să se cheme Piatra Neamţ!
Mai merg ei ce merg, văd iar un om stând jos, pe-o piatră.
- Aleargă, voinişe, şi vezi...
- E tot un neamţ, Maria Ta!
- Aşa? Aşest loc să se cheme de-amu Piatra Neamţ!
- Măria-Ta, aţi mai numit acolo, mai în spate, un loc, tot aşe, Piatra Neamţ.
- Aşe?! Atunci să se cheme Şimleul Silvaniei!