Eminescu a avut o copilărie fericită, petrecută în mijlocul naturii din Moldova. A fost un copil inteligent și curios, cu o pasiune pentru literatură și poezie.

La vârsta de 11 ani, Eminescu a început să frecventeze școala primară din Botoșani. A fost un elev silitor și talentat, iar profesorii săi l-au încurajat să continue studiile.

În 1865, Eminescu a fost admis la Academia Mihăileană din Iași, unde a studiat la Facultatea de Filosofie. A fost un student eminent, iar profesorii săi l-au considerat un geniu.

Viața de adult

După absolvirea Academiei Mihăilene, Eminescu a plecat la Viena, unde a studiat filosofia și dreptul. A rămas în Viena timp de doi ani, după care s-a întors în România.

În 1872, Eminescu a început să lucreze ca jurnalist la ziarul „Timpul”. În anii următori, a colaborat la mai multe publicații literare, printre care „Convorbiri literare” și „Revista română”.

Eminescu a fost un jurnalist talentat și un scriitor prolific. A scris articole despre diverse subiecte, inclusiv literatură, politică și cultură. A fost, de asemenea, un poet prolific și a publicat numeroase poezii în timpul vieții sale.

Viața personală

Eminescu a fost o persoană complexă și enigmatică. A fost un om de o sensibilitate deosebită, dar și un om cu o fire puternică și independentă. A fost îndrăgostit de mai multe femei, dar singura relație serioasă a avut-o cu Veronica Micle, o poetă talentată și o femeie frumoasă, dar relația lor a fost tumultoasă și plină de suferință.

În ultimii ani ai vieții, Eminescu a suferit de probleme de sănătate mintală. A fost internat în mai multe sanatorii, dar nu a putut fi vindecat.

Moartea

Mihai Eminescu a murit la 15 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu din București. Moartea sa a fost o tragedie pentru cultura română.

Opera

Opera lui Mihai Eminescu este vastă și cuprinde poezii, proză, dramaturgie și eseuri. Poeziile sale sunt cele mai cunoscute și mai apreciate, fiind caracterizate de o mare frumusețe lirică și de o profundă înțelegere a condiției umane.

Printre cele mai cunoscute poezii ale lui Eminescu se numără:

• „Luceafărul”
• „Somnoroase păsărele”
• „Floare albastră”
• „Revedere”
• „Pe lângă plopii fără soț”
• „Scrisoarea I”
• „Scrisoarea II”
• „Scrisoarea III”
• „Scrisoarea IV”
• „Odă în metru antic”

Influența

Opera lui Eminescu a avut o influență majoră asupra culturii românești și universale. Poeziile sale au fost traduse în mai multe limbi și sunt studiate în școli și universități din întreaga lume.

Mihai Eminescu este considerat un geniu al poeziei și un simbol al culturii românești. Opera sa este un izvor de inspirație pentru români de pretutindeni și continuă să fie admirată și studiată și în zilele noastre.

Cine-i mai învață pe copii iubirea
Ce e dorul, grija, duioșia
Ce e mângâierea, cântecul de leagăn
Ce e dragostea sau frumusețea fără seamăn!?

Cine basme le mai spune
Povața s-o ia de unde
Și cui să-și închine soarta
Dacă batjocorim arta?

Frumusețea fără seamăn nu s-a mai făcut înțeleasă în ziua de azi, dovadă fiind tendința de uniformizare și nu de unicitate a ei.

Și asta se poate observa cu ochiul liber pe fața oricărei adolescente, tinere și chiar pe fețele unor bătrâne chipuri, al căror singur țel în viață se regăsește în arta sulemenirii.

-Da`, ar zice unii, dar și asta e o artă, nu?!

-Sigur că este o artă, nu mă dezic, numai că acum s-a ajuns să fie ridicată în slăvi pe atât de mult încât, cei care s-au lăsat orbiți și păcăliți de strălucirea ei își vor găsi pieirea cu mult prea devreme, într-un mod tragic și nedemn de soarta unui om, precum în povestea fluturelui vrăjit de strălucirea focului în care și-a găsit sfârșitul.

Cum să mai vorbești despre frumusețe cu tinerii de acum, când mintea lor zbuciumată fuge în alte direcții mai intens colorate și mai importante în credința lor, cum ar fi perpetuarea speciei și nu în direcția dezvoltării prin educație și cultură a omului doritor de progres și evoluție.

Atât de bine au fost manipulați de această fată morgană a perfecțiunii încât acum se bate pasul pe loc, nu-și mai doresc să cunoască adevărata față a chipului, nu mai sunt în stare să găsească și alte sensuri ale cuvântului, fiind convinși că frumusețea e una și aceeași cu frumusețea percepută de ei.

Pornind de la ideea că frumusețile, indiferent de natura lor, nu mai reușesc să satisfacă nesățioasa poftă de nou a omului, apare dilema cu care se confruntă tineretul confuz.

Ce așteptări să mai aibe, când toate-s la fel?

De aici pornesc și toate bolile sufletului cu a lor diversitate care a băgat în sperieți și pe cel mai nepriceput și needucat om al planetei. Boli ale căror leac definitiv încă nu s-a găsit nici în medicamente și nici prin vreo altă metodă oferită de știință.

Mi-aș dori ca omul să-și poată conștientiza puterea cu care a fost înzestrat încă de la începutul creației dar pe care a uitat-o între timp, lăsându-se ademenit de tot felul de frumuseți lumești.

Nu blamez și nici nu judec pentru că și eu fac parte din acest TOT unitar însă, eu zic că a sosit vremea să ne îndreptăm pasul către acel univers interior pe care intenționat nu l-am explorat la maxim din cauză că nu oferă suficientă atracție și strălucire, pentru că necesită prea mare efort și timp , să ne deschidem ochii către acest univers pe care l-am acceptat ca făcând parte din noi dar pe care mereu l-am văzut ca pe-o inutilă creație, ca un fel de apendice al cărui rol încă nu l-am putut descifra nici până acum.

A venit vremea să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului , iar Arta să ia locul aurului!

Articol preluat din blogul personal: EDUCAȚIA CULTURALĂ

Vădit, supusul cel dintâi,
Smerenia-și arată
Către stăpânul cel rebel
Al cărei firi se zbate
Între lumina unui Sine efemer
Și-al întunericului frate.

– Când marea și cu sarea mi-ai promis
Stăpâne, drag, eu ți-am urmat mărețul vis
Cedându-ți scumpa libertate
Pentru un pas mai sus în Arte!

Și-acuma stau și mă întreb
Când firul vieții se scurtează,
Fu suferința mea mai bună sau
chinul meu pe careva salvează?

Când drumul meu pavat cu ghimpi
Strigarea mi-o făcu cântare
Injurătura ce-mi scăpă
O poezie uimitoare
Nu mă gândeam, în sinea mea,
Că asta e menirea ce se vrea
A fi slujită de nebuni
Care se și văd pe culmi,
Stăpâni de lumi.

O, tu, dulce nebunie
O, tu, casă de nebuni….

Și varianta scurtată pregătită pentru “Ficțiuni Reale” :

Vădit, supusul cel dintâi, smerenia-și arată.Când marea și cu sarea mi-ai promis stăpâne, drag, eu ți-am urmat mărețul vis cedându-ți scumpa libertate pentru un pas mai sus în Arte!Și-acuma stau și mă întreb, când firul vieții se scurtează, fu suferința mea mai bună sau chinul meu pe careva salvează?Când drumul meu pavat cu ghimpi, strigarea mi-o făcu cântare, înjurătura ce-mi scăpă, o poezie uimitoare, mă înecai cu un piper ce îl văzui ca pe-o favoare trimisă din ceruri la fix cât să nu dau chix. (502 caractere)

Articol de Mihaela Vicol, din blogul personal: Cântec de leagăn

Mă… și cum mă apucai eu ca să-mi clătesc ochii pe-acilea, iaca, îmi sări în ochi un nume drag ca sarea în ochi pentru ăia care n-aveau ochi să-l vadă, de pe vremea când trebuia să fii cu ochii în patru când vroiai să deschizi ochii cuiva.

Al cui nume, oare, o fi
Și cui țin a-i mulțumi
Oare, cine, cine-o fi?!

Ghici, dragă ghicitoare,
Cine-i acel actor care
Nu se satură-a vorbi
Făcu artă și copii
Și cu multe se iubi?

Eeei…și după ce trimisei la înaintare câteva rânduri rânduite pe care deabia le făcui să iasă afară din bezna gândurilor mele iernatice, îmi și trecu prin minte ca nu cumva cititorul să facă vreo legătură între numele ghicit și cel mai jos numit, pentru că nu la asta m-am gândit!

Tare mult mi-ar mai plăcea să văd cum s-ar traduce în alte limbi textul ăsta:

“Lui Gură-Cască îi făcea o mare plăcere să tot dea din gură dar să și bage în gură și cum începuse să uite de la mână pân` la gură , îi zise fiului său că a sosit vremea să spargă gura târgului și din gură în gură să se ducă vestea că la masa lui mai e loc de`o gură în plus!Neputând să scape de gura lu` ta-su` se însură cu una cu gura mare.Și acum stă cu sufletul la gură și se gândește cum să scape din gura lupului când se va afla cum stătea gură-n gură cu una mai bună de gură.Sarea și piperul mai lipseau!” (510 caractere)

Și-acum,

Dau și pâinea de la gură
Dacă-mi dai mură în gură
Cum să scap de-a lumii gură!

Și ceva de încheiere,

Cui nu-i place, să bată cuiu`
Cui îi place, să tragă cuiu` !

Atât s-a putut!

Articol de Mihaela Vicol, din blogul personal: mihaelavicol.com/cum-l-am-descoperit-pe-florin-piersic-jr/

Mihaela Vicol (ProzaCuAc – Ficțiuni Reale)

În afară de facturile de la apă, gaze și curent, de meniuri sau de prospectu` vreunui medicament minune, ce fel de cărți vă mai impresionează în afara celor de joc, de muncă, de credit, de vizită ?!

Io, ca să vă spun sincer, de când am pus mâna pe Menis Yousry (you, sorry “men”că-s pe nis…cavai cărți) – dătător de idei, de când l-am descoperit pe Dick Philip K. prin filmul “Omul din castelul înalt” – care m-a băgat la multe idei sau, uite, acu` pe Kaku Michio care e un mare scufundător la coardă sau cum i`o mai zice…(ceva cu “futu…” aaa, stai că parcă îmi amintesc… urolog, da, asta era!), tare mult m-am mai deșteptat!

Îmi plac numele sonore, cu rezonanță, pentru că un nume puternic întotdeauna iasă în evidență și-l influențează pe purtător pe calea faimei și-al succesului, iar nouă, ăstora care nu facem parte din grupul elitelor înalte, tare drag ne e de ele…de nume, da, și nu de elite!

– Ete, na! și ce, te pomeni că ți-ar plăcea să te cheme “Menis” care te duce cu gândul la alt  “-enis” dar cu “p” în față sau Dick care-i aceeași Mărie da` cu altă pălărie? Sau Kaku…acu` să fim serioși, unde vezi tu acea rezonanță puternică și sonoră în afara vreunui veceu, la propriu?

– Băi, da` dacă e să pornești de la ideea că omu` sfințește locu`, că omu`deține o  putere imensă dar care e latentă, ținută în secret, de care numai câțiva oameni bine aleși sunt conștienți…

– Aaa, zici de ăștia…ăștia, mă, cum le zice…unii ca Bivolaru, de exemplu!

– Nu, mă….

– Păi de aia n`a reușit el, c-a fost precum numele, un bou! hhihihiiii…

– Hai, mă, termină cu prostiile astea…

– Dar nu-s prostii, io-ți zic adevărul!

– Mda, cum vrei… da` uite unde vroiam să ajung, la ideea că omul e în stare să schimbe odată cu percepția și faptul în sine!

Adică, dacă tu crezi acum că un nume precum “Menis” te-ar dezavantaja și te-ar trage în jos pe scara valorilor tale, pentru simplul fapt că se aseamănă cu un cuvânt urât și că te-ar face de râs în fața celorlalți, ei bine, iată că se poate și invers, ca numele ăsta să se poată transforma  într-un nume mesianic, adorat de toată lumea fără ca să fie nevoie de schimbarea numelui, la propriu ci, numai de schimbarea percepției a celorlalți față de persoana în cauză.

– Hi,hi,hi…ca numele lu` Isus?!

-Exact! După cum omul sfințește locul așa și cu numele, nu contează cu ce nume s-a ales fără ca să fie întrebat mai înainte de a se naște sau după, cum făceau indienii nativi, alegeau numele odraslelor în funcție de fapta pe care viitorul adult a fost în stare s-o ducă la bun sfârșit într-un mod admirabil, adică dacă băiatul unui șef de trib era foarte bun la …. ce exemplu să dau eu…dacă era cel mai bun la “tăiat frunza la câini” , se alegea cu un nume de felul : “Cel care taie frunza la câini” sau mai pe înțelesul tău, “Pierde vreme” !

– Ha, ha… Pierde vară !

– Așaa! Deci, ca să-ți speli numele trebuie numaidecât să te apuci serios de treabă, să faci ce știi tu cel mai bine și cât mai bine și dacă demonstrezi lumii că ești cel mai bun, le vei schimba părerea celorlalți despre tine astfel încât vei ajunge să fii nașul multor copii nenăscuți încă.

Ia, gândește-te, nu ți-ar plăcea să-l ai ca naș pe Elon Musk?!

Nu se potrivește “Musk” pentru că tu ai fată? Pune-i “Muska” !

Te gândești la semnificația din limba română?

Și ce dacă, fata ta ar fi o muscă de rang înalt, una mare precum musca țețe și nu o simpă musculiță de oțet, va fi invidiată de toate larvele târâtoare și adorată de toate viespiile parazite, ar fi recunoscută prin puterea ei de a scula omu` din morți prin simpla și încântătoarea ei muzică care se lasă cu greu definită datorită zbârnâitului insistent al înălțătoarelor ei aripi diafane, prin puterea de a face omul să-și dea palme singur, prin  încercarea ei disperată de a culege nectarul proaspăt ieșit dintr-un alt orificu` uman decât cel oral, de a face omul să țopăie și altfel decât de bucurie….

Și nu numai, gândește-te că numele de “Muscă” e deja spălat și că nu e purtat de oricine ci chiar de un diplomat, pedagog și politician român, fost ministru al culturii!

– Oaaau, la ce mă gândii… auzi, da` dacă mi-aș pune io  mai multe nume, așa, fără să-mi aleg un  naș din ăsta, n-aș` fi io un om mai puternic?!

– Hmmm … ce să zic, dacă  și  în “Omul cu o mie de nume” , scris  de A. E. van Vogt finalul ar fi fost altul, poate m-aș mai fi gândit…poate….

Articol de Mihaela Vicol, din blogul personal: Recomand cărți și filme din ProzaCuAc

– Asta vedeam doar prin filmele americane, continuă ea, și mi-aduce aminte de filmul “Cu nașu` la psihiatru” , din 1999, un fel de parodie sau comedie neagră cu gangsteri și mafioți unde chiar și boss-ul ăl mai boss, “Capo dei capi” sau “capo di tutti i capi ” sau Nașul apelează la un psiholog când simte că are probleme cu “tiuga”. Așa-i plăcea bunicului să-i zică la “cap” , “tiugă”  – termen popular adesea folosit subtil pe post de fină ironie de către bătrâni când vroiau să scoată în evidență faptul că cel căruia i s-a adresat cu termenul ăsta ar fi un prostănac ! Asta ca să nu i-o zică într-un mod direct și să pară prea tăios cuvântul, să nu-l rănească cu alte forme și expresii.

– Las`,  zicea bunicul, mai bine așa decât să-i zici omului că “are tărâțe în cap”! Că într-o situație ca și asta, nărodu` nu mai are timp și nici pricepere ca să gândească la ce înseamnă cu adevărat “tiuga”, el se lasă dus de mânie și, iaca, nici nu-și dă seama că l-am făcut pe față prost.

– Interesant personaj, bunicul tău! zise psihologul căruia i se înseninsase un pic fața, schițând un mic zâmbet pe care avu grijă să și-l șteargă de îndată ce-și aminti că trebuie  să  mențină sub control situația și implicit, drumul cuvintelor care trebuiesc conduse către adevărata problemă cu care se confruntă “bolnava”.

– Hai să încercăm să ajungem la miezul problemei care te frământă, continuă el, să nu ni se termine timpul fără ca să nu ajungem la adevăratul motiv care te-a adus azi la mine… hai, prinde curaj și spune-mi ce te-a deranjat azi?

– Un vis!…zise ea inchizându-și ochii ca într-o încercare de a-și aduce aminte  o întâmplare din îndepărtata vreme a veacului de mult apus. De fapt, două vise, unul pe care l-am visat într-o noapte din 2012 și celălalt, aseară… Cumva, au o legătură între ele pentru că este vorba de aceeași persoană și cam același sentiment, aceeași tematică.

– Și, uite, tocmai de asta și începui cu filmul, ca să-ți fac o mai bună introducere, să te fac să înțelegi mai exact ce mă frământă! continuă ea să exclame cu multă vervă ca-ntr-un monolog explicativ sieși, știu că n-aș avea nevoie de tine sau de altcineva care să mă îndrume ce si cum să fac, să ascult de careva care să-mi spună ce să fac…de parcă eu n-aș fi în stare! Asta mă enervează la mulți, că nu știu să asculte, să aștepte momentul potrivit și să stie exact când și cum trebuie să se intervină!

– Aici vroiam să ajung, la vise! Astea mă frământă și tot încerc să le dau de cap, pentru că știu că visele nu-s doar “vise de noapte”  sau niște prostii, aiureli sau mai știu eu ce gunoi al vreunui subconștient mediocru…

Visele sunt cu mult mai mult de-atât, de asta nici nu s-a ajuns la vreun răspuns exact și după atâția mii de ani de existență a omenirii, omul încă mai are întrebări la care nu s-au găsit  răspunsuri !

Articol de Mihaela Vicol, din blogul personal: Fața nevăzută a fetei II

-A…cu`, acu`! zise fata cu un glas aproape stins din care parcă se și vedea cum se scurge sleită neputincioasa dezamăgire căreia i se supuse cu nu prea multă tragere de inimă.

-Of,of,of…fată, da` proastă mai ești! Păi dacă aș fi fost în locu` tău…eheee, acuma aș fi fost mare și tare,cea mai bună din parcare!

– Ei, na! Cum așa?! zice fata schițând un zâmbet blând și cald, făcând-se că se miră și că nu înțelege ce vrea să zică tanti Carmen, care din măturăreasă se făcu bucătăreasă. Norocu` ei cu Mara, căreia i se făcu milă de ea și-o luă sub aripa ei protectoare, o duse la niște cursuri de calificare gratuite, ca apoi, după ce-i dădură ăia diploma, o angajă ca mare bucătar la pensiunea ei.
Dar mare greșeală pe Mara care nu știa în ce se bagă atunci când a luat decizia de a aduce în casă și a pune la masă un astfel de element băgăcios și necunoscut!
Mara devenise proprietara acelei pensiuni după ce s-a măritat cu un băiat cumsecade și de bani-gata al unor oameni de afaceri de succes din acel sătuc mic, liniștit, cu perspective de viitor.
Și în inocența ei de copil necopt, dar cu suflet bun și intenții de om matur, se lăsă pe nesimțite călcată în picioare de viclenia și hapsânia batjocoritoare cu care tanti Carmen se juca de mic copil.

-Uită-te la tine, zice tanti Carmen, păi așa trebuie să arate o femeie?! Dă-te și tu cu ruj pe buze, fă-ți păru` , du-te și pune-ți unghii…

-Păi cum, tanti, cum să lucrez în bucătărie cu așa unghii, că nu e bine…

-Eeeei, na… păi tu nu vezi la mine?! zise tanti Carmen repezindu-se la fată precum tigrul care tocmai ce și-a prins în fălci prima îmbucătură din vânatul mult așteptat.

Ce, te mai crezi cumva pe timpu` lu` Ceaușescu, când îți dădea învățătoru` cu linia pese dește dacă n-aveai unghiile tăiate?!

Iote la ea… fatăăăă, ce proastă ești! Păi to io să te învăț… zise ea pe un ton de încheiere, cu o atitudine de biruitor fălos și încrezător că cele spuse sunt niște secrete numai de ea știute.

Și pentru că tanti începuse să se tot foiască ba încoace, ba încolo precum musca fără cap,  se tot scotocea cu disperare prin buzunare, prin poșetă, căuta pe masă, pe după ceapă, prin dulap, prin pervazul geamului, ca și cum și-adusese aminte că trebuie să găsească ceva extrem de important, un obiect al cărei lipsă ar fi afectat întreaga ei existență și al întregii lumi, fata se decise să o scoată iar din nebuloasa “alzaimerului pripit” strigând:

-Prinde! și-i aruncă cu precizie o cutie cu chibrituri.

-Uii, fată, noroc cu tine!… zise tanti Carmen cu țigara între buze, luminându-se la față după ce-și văzu cutia în mâna ei, neînsemnata și mărunta cutie care în acel moment era mai importantă decât însăși Cutia Pandorei,  bucurându-se de extazul produs la vederea chibritelor care așteptau cuminți să li se împlinească scopul pentru care au fost create, iaca, se făcu nevăzută….

Articol de Mihaela Vicol, din blogul personal: Fața nevăzută a fetei! 

Avem libertate de exprimare dar nu ne mai putem exprima!
Avem poeți și scriitori dar nu mai avem cititori !
Avem pictori vechi și noi dar degeaba, la gunoi…
Întotdeauna știm să criticăm dar n-am vrea ca vreodată să apreciem!

Mereu ne comparăm cu alții atât caracterul, spiritul cât și avuția, educația, cultura, evoluția/involuția, după caz. Doar așa putem noi să ne dăm seama la ce nivel suntem ca om sau ca țară. Necazul cel mare n-ar fi ăsta ci, incapacitatea noastră de a merge mai departe, de a despica firul în mai multe ițe și nu numai în patru!

Ne limităm singuri, nu reușim să scăpăm de acele vechi obiceiuri care ne-au făcut dependenți de gândirea critică distructivă.

Gândirea noastră e limitată  și nu cuvintele!

Aș vrea să dau ca exemplu nemulțumirea unei persoane față de poezie, a faptului că poezia este prea simplă și limitată, că se folosesc prea puține cuvinte și de aceea preferă proza.

-Da, este adevărat că se folosesc mai puține cuvinte, dar asta nu înseamnă că ai fi limitat, încorsetat de lipsa altor cuvinte! Cuvintele nu lipsesc ci se concentrează, se adună mai multe  într-un singur și simplu cuvânt!

Aici se ascunde marele secret pe care numai adevăratul poet o știe și o simte în adâncul sufletului său, aici e “șpilu” de care ar trebui să te prinzi tu, ca poet sau simplu consumator de poezie. Să fii capabil, să te poți pune în starea de a face poezie sau a asculta poezia, să-ți pui sufletul, toată cunoașterea și înțelegerea în acest compost în care urmează să pui sămânța de idee cea din care pornește poezia.

Poezia nu are nevoie de mii și mii de cuvinte prin care să se poată exprima însă, are nevoie de milioane și milioane de alte cuvinte pe care să le rumege bine înainte de a extrage un simplu și singur cuvânt!

În poezie, puterea unui cuvânt poate fi uimitoare uneori, magică alteori și admirabilă de cele mai multe ori.

“Cu cât inspiraţia este mai puternică, cu atât este nevoie de mai multă migală pentru a-i da glas. Îl citim pe Puşkin şi versurile lui sunt atât de curgătoare, atât de simple, încât avem impresia că ele s-au rânduit într-o astfel de formă, aşa, de la sine, fără nicio greutate. Nu ne dăm seama însă câtă muncă a cheltuit poetul pentru ca totul să iasă atât de simplu şi de curgător.” – Lev Tolstoi

“Poezia,
ca și radiul se extrage
Un gram
Într-o muncă de un an. Pe-al ei mal
risipește,
Pentru un singur cuvânt ce atrage,
Tone, mii
de minereu verbal. ” – versuri de Maiakovski “Tone de minereu verbal”

Și o poezie scrisă de mine , în care încerc să descriu cum se face o poezie:

Aluat de epigramă

Storci o carte, două, trei
Pui esență de idei,
Razi și-un gram de minte coaptă
Și-o frămânți ușor, în șoaptă. (15.03.2019)

Deci, “greu nu e să scrii mult, ci să concentrezi esența în mai puține pagini.” – Thoreau !

“Simplitatea este gloria exprimării.” – Walt Withman

“Simplitatea este sofisticarea extremă.” – Leonardo da Vinci

“Adevărata frumuseţe izvorăşte din sublim şi simplitate.” – Voltaire

“Frumuseţea stilului, a graţiei, a ritmului şi armoniei depinde de simplitate.” – Platon

Și pentru că tocmai ce-am sărbătorit ziua lui Eminescu, pe 15 ianuarie, zi ce coincide și cu Ziua Culturii Naționale dar nu și la urmă, cu ziua soțului meu, am tot răsfoit poezii scrise de Eminescu , dar și de soțul meu și nu, nu m-am gândit să fac comparații între cei doi ci, am încercat să înțeleg și să caut un răspuns la iminenta carie a culturii și a educației românești, să-mi înțeleg disperarea ce mă apucă atunci când văd, aud și simt cât de neglijat este spiritul și sufletul neamului nostru românesc!

Să recunoaștem , vorba lui Eminescu “că suntem prea slabi și prea neculți ca să producem arta și literatura pe care o produc străinii atât în calitate cât și în cantitate” !

Deci, ce rămâne de făcut?! Încă ne mai luăm de amărâtul ăla de film “Teambuilding” , îl luăm la șuturi precum că e un “nefilm” nedemn de cultura și educațiunea noastră?!

Știm oare cine suntem noi cu adevărat, facem ceva sau facem și altceva în afara faptului că ne plângem, ne văicărim că suntem un neam asuprit, furat și biciuit din toate părțile de toți și de toate?!

Suntem capabili să ne dezbărăm de vechile obiceiuri, suntem hotărâți să renunțăm la dependență?!

Chiar avem nevoie de ajutor de la alții, noi suntem atât de mici și necopți încât trebuie să mai sugem la țâța mamei?!

S-a acrit laptele și ei încă mai sug!

Chiar așa să fim, un neam de trădători, de leneși, de corupți sau hoți?!

Mie nu-mi place ce văd că se întâmplă în țară și lume, nu-mi place ce aud, și nu-mi place cum mă simt în propria mea țară!

Tocmai de aceea nu mă voi opri din citit, scris, pictat, cântat, învățat!!!

Să avem puterea de a mai crede în ceva, de a spera și de a visa!

Și să nu uităm că, dacă trăim într-un haos, trebuie să ne reamintim de Butterfly effect :

“este sensibilitatea dependenței față de condițiile inițiale, în care o mică schimbare într-un loc dintr-un sistem neliniar determinist poate duce la diferențe mari într-o stare târzie. Numele efectului, inventat de Edward Lorenz, este derivat din exemplul teoretic de formare a unui uragan care este condiționat de faptul dacă un fluture îndepărtat a bătut sau nu din aripi în urmă cu mai multe săptămâni” !

Doar Arta ne-a mai rămas nouă, umanității:  arta, emoția, sufletul!

Articol de Mihaela Vicol, din blogul personal:  Rolul artei în viața noastră