Era pe vremea lui Ştefan cel Mare, când ajung turcii peste Moldova, şi vine la Măria Sa un angajat de-al său:
- Ştefane, Ştefane, au intrat turcii în ţară, e urgie!
- Nu-i nimic, câţi sunt?
- 10000, Măria Ta!
- Şi noi?
- 1000...
- Bine, adu-mi armura şi mantaua cea roşie...
- Dar de ce mantaua roşie?
- Păi, dacă mă rănesc, să nu vadă oştenii sânge la mine şi să lupte mai departe.
Zis şi făcut. Câştigă moldovenii şi vin peste un an iar turcii:
- Măria Ta, bla, bla, bla...
- Nu-i nimic, câți sunt?
- 15000...
- Şi noi?
- Păi, am mai rămas vreo 720...
- Bine, adu-mi armura, pelerina roşie şi pantalonii mei maro...
Odată, îl atacau turcii pe Ştefan cel Mare. Voievodul, când îi vede că se-apropie, se suie pe o motocicletă, îşi ia o mitralieră şi dă iama prin ei. Îi omoară pe toţi...
A doua zi, turcii atacă din nou. Când vede asta, Ştefan încalecă peun Harley-Davidson, îşi ia două mitraliere, câte una în fiecare mâna, şi-i omoară iarăşi pe toţi. Când văd turcii asta, se duc la mama lui Ştefan:
- Ştiţi, fiul dvs. ne bate în fiecare zi. Nu puteţi să vorbiţi şi dvs. cu el s-o lase mai moale?
Maică-sa promite că o să vorbească cu voievodul. După încă o zi, văd turcii că Ştefan nu mai iese pe motocicletă. Bucurie mare, dar nu atacă încă, vor să fie siguri. După încă o zi, tot linişte. A treia zi, îşi iau turcii inima-n dinţi şi se apropie de cetate, să o atace. La un moment dat, apare Ştefan pe HD, cu mitralierele în mână:
- Ha! Aţi rupt-o-n fericire, că mama nu-i acasă!
Turcii atacă ţară. Ştefan trimite iscoade. Vine un soldat la Ştefan c-o săgeată înfiptă-n nas, abia suflând şi-i spune:
- Ştefane, Măria Ta, turcii sunt pe dealul de lângă cetate!
- Bine, mă, zice Ştefan şi înfige un steag în pământ, fâl-fâl, fâl-fâl.
După o bucată de vreme, iar vine soldatul, cu două săgeţi înfipten nas, gâfâind şi zice:
- Ştefane, Ştefane, turcii sunt la 1000 m de cetate.
- Bine mă, zice Ştefan şi iar înfige nişte steaguri în pământ, fâl-fâl.
Mai trece ceva timp şi iar apare soldatul, cu trei săgeţi în nas, rănit de moarte, clătinându-se, şi spune supărat:
- Băi, Ştefane, chiar aşa? Turcii mai au puţin şi intră în cetate şi tu stai degeaba?
Ştefan mai înfige nişte steaguri în pământ, fâl-fâl, fâl-fâl, zicând:
- Mi se fâlfâie.
Ştefan cel Mare şi Preda fugeau de turci. Ajung într-o pădure.
- Măria Ta, ne ajung turcii, să ne suim în copaci, zice Preda.
Se urcă ei într-un copac, după câteva minute trec turcii pe sub ei, caută prin tufişuri, trec mai departe. Zice Ştefan:
- Predo, eu nu mai pot, îmi dau drumul.
- Măria Ta, nu îţi da drumul, te prind turcii, Măria Ta!
Mai trece o oră, turcii pe sub ei îi căutau de zor. Zice Ştefan:
- Bă, Predo, bă, am obosit, îmi dau drumul...
- Nu-ţi da drumul, te prind, rămâne ţară fără domnitor, Măria Ta!
- Bine, Predo, bine!
Mai trece o oră, turcii pe sub ei grămadă.
- Predo, asta a fost, eu îmi dau drumul...
- Măria Ta, ai milă de noi, nu ne lăsa pradă turcilor, fără Măria Ta se duce ţara de râpă!
- Bine, mă, Predo, dar măcar la cal pot să-i dau drumul?
Ştefan cel Mare, la război:
- Pi cai, oşteni!
La care, un răzeş din mulţime:
- Şi io picai, Măria ta!
Ştefan cel Mare a încercat să-i facă pe toţi moldovenii zimbri, dar a murit prea repede şi i-a adus doar la stadiul de boi.
Ştefan cel Mare convoacă boierii la o şedinţă.
- Boieri dumneavoastră, trebui să treşem de-amu la iconomii severe, cheltuim prea mult cu ascuţitul săbiilor, propun să-i tăiem pe turci în trei, să nu-i mai tăiem în patru.
- Da’ di şe să faşem economii, Măria Ta?
- Din prişina datoriilor externe!
Peste vreo lună, iar şedinţă, turcii să fie tăiaţi numai în două, pentru economie cu ascuţitul săbiilor.
- Da’ di şe, Măria Ta?
- V-am spus. Din prişina datoriilor externe!
Altă şedinţă, turcii să fie de-amu numai înţepaţi puţin, sabia să fie trasă uşurel înapoi.
- Da’ şe-s datoriile aiestea externe, Măria Ta?
- Apoi, boieri dumneavoastră, datoriile externe nu sunt ale mele, nu sunt ale noastre, ci ale urmaşilor urmaşilor noştri, în veacul veacurilor!
Turcii au aflat că într-un sat din Muntenia sunt numai fecioare. Se pregătesc ei de o campanie peste Dunăre şi pleacă în satul cu pricina. Ajunşi acolo, dau într-adevăr de un sat numai cu fecioare.
Se pun ei pe treabă şi spre seară se adună în tabăra lor, obosiţi, fiecare lăudându-şi bărbăţia. Un singur turc, mai slăbuţ, supărat, îi spune paşei:
- Mărite paşă! În satul ăsta mai este o babă, care-i virgină încă. Eu n-am reuşit nimic.
- Nu-i nimic. Mergem cu toţii la ea acum.
Merg turcii de înconjoară casa babei şi încearcă să intre pe uşă, dar baba îi aruncă afară pe geam. După ce se plictisesc turcii de ieşit pe geam, baba iese în prag, îşi pune mâinile în şolduri şi spune:
- Nu s-a născut încă turcul care s-o dezvirgineze pe Baba Novac!
Ştefan cel Mare umbla cu voinicii după el prin Ţara Moldovei.
Trecând pe lângă un lan de grâu, aud o voce dumnezeiască ce cânta de se oprea în loc apa izvoarelor şi amuţeau păsările câmpului.
Ştefan se îndreptă spre locul cu pricina, prin grâul înalt cât omul, şi zări un prunc ca de vreo zece ani ce cânta cu atâta foc.
- Cum te cheamă, pruncule cu glas de aur?, întrebă Ştefan.
- Gică Petrescu, Măria Ta.
Ştefan cel Mare umbla cu voinicii după el prin ţară, să exploreze locurile. Undeva, în faţă, pe o piatră, văd un om.
- Ia du-te, voinişe, vezi şe-i cu omu şela!
Se duce ostaşul, se-ntoarce:
- Măria-Ta, omul şela-i un neamţ.
- Aşa? Atunşi locul ista să se cheme Piatra Neamţ!
Mai merg ei ce merg, văd iar un om stând jos, pe-o piatră.
- Aleargă, voinişe, şi vezi...
- E tot un neamţ, Maria Ta!
- Aşa? Aşest loc să se cheme de-amu Piatra Neamţ!
- Măria-Ta, aţi mai numit acolo, mai în spate, un loc, tot aşe, Piatra Neamţ.
- Aşe?! Atunci să se cheme Şimleul Silvaniei!
Vrând să nimicească şi ultimele rămăşiţe ale oştii otomane, Ştefan cel Mare pleacă în urmărire cu oastea sa. Ajung astfel pe meleaguri dobrogene, la Marea cea Mare, şi mai exact la Costineşti, lângă Obelisc. Ştefan priveşte monumentul din faţa sa spunând:
- Obelisc, oştenii mei!
- O belim, Măria Ta.