Un bărbat e adus în faţa judecătorului pentru că a omorât-o pe soţia lui.
– Fapta dumneavoastră este abominabilă. Dacă aveţi intenţia ca tribunalul să nu vă condamne la închisoare pe viaţă, trebuie să ne expuneţi motive cât de cât plauzibile care să vă poate reduce pedeapsa.
– Domnule judecător, soţia mea era aşa de proastă, încât nu am putut să mă controlez şi a trebuit să o arunc de la balcon.
– Declaraţia dumneavoastră este o obrăznicie nemaiauzită şi dacă nu doriţi ca juraţii să vă condamne, înainte să continuăm procesul trebuie să aveţi argumente cu adevărat plauzibile.
– Păi, să vă povestesc. Locuim într-un bloc cu 10 etaje, la ultimul etaj, şi la parter locuieşte o familie de pitici.
– În ziua respectivă i-am spus soţiei:
– E teribil să fii pitic. Săracii vecini de la parter, toţi sunt aşa mici!
– Da, răspunde soţia, sunt o adevărată specie de pirinei.
– Pigmei ai vrut sa spui!
– Nu, pigmei e ceea ce are omul în piele şi de la care se alege cu pistrui.
– Aia se numeşte pigment.
– Mă laşi? Pigment e chestia aia pe care scriau vechii romani.
– Ăla se numeşte pergament.
– Cum poţi dragă să fii aşa de incult? Pergament e când un scriitor publică o parte din ce a scris.
– Domnule judecător, vă închipuiţi că mi-am înghiţit cuvântul „fragment“, ca să nu mai continui discuţia asta aberantă. M-am aşezat pe fotoliu şi am luat un ziar să-l răsfoiesc. Nici nu m-am aşezat bine, că apare soţia mea lângă mine cu o carte în mână şi îmi spune:
– Uite dragă, asta e ceea ce scrie un scriitor şi se numeşte carte, dacă nu aveai idee ce e aia. Ia şi citeşte Veranda de la Pompadur.
Iau cartea în mână şi îi spun “Draga mea, asta e o carte în limba franceză, Marchiza de Pompadour, nu trebuie să interpretezi numele în română.
– Asta e bună, dragă, îmi dai tu lecţii de franceză, mie, care am făcut meditaţii cu un vector de la facultate!
– Ăla nu se numeşte vector, se numeşte lector.
– Eşti prost, Lector a fost un erou grec din antichitate.
– Ăla a fost Hector şi era troian.
– Hector e unitatea de măsură a suprafaţei, blegule…
– Ăla e hectar, draga mea.
– Mă uimeşti cu incultura ta. Hectar e o băutură a zeilor.
– Ăla se numeste nectar, spun eu, oftând din adâncul sufletului.
– Habar nu ai, eu ştiu sigur că era şi o melodie pe tema asta, pe care o cântau două prietene în duo.
– Nu se spune duo, se spune duet.
– Mă scoţi din sărite, cum dracu de eşti aşa de încuiat? Duet e când doi bărbaţi se bat cu săbiile.
– Ăla se numeşte duel.
– Pe dracu’, duel e gaura aia neagră din munte de unde apare trenul.
– Domnule judecător, aveam tunel pe limbă, dar am simţit ca mi se face negru în faţa ochilor şi nu m-am mai putut stăpâni şi am aruncat-o pe geam.
Linişte în sală… Judecătorul ia ciocănelul de pe masă, loveşte cu el puternic şi spune:
– Eşti liber, a fost un caz clar de legitimă apărare. Eu o aruncam deja de la Hector.
