Un ascet își dedica toată viața lui D-zeu, traind în pustiu, hranindu-se cu radacini, toate cu gandul la rasplata viața de apoi pentru viața sa de pe pamant intru D-zeu.
Vine și fericita zi în care moare (dupa atatea radacini zi de zi, era de asteptat).
Urca frumos pe tunel, trece de lumina, ajunge la poarta Raiului, cu Sf. Petre cu ceaslovu-n fata.
Da sa intre în Rai, sigur pe el.
Sf. Petre îi bareaza drumul:
— Ho, sefu , incotro?
— Pai în Rai, eu sunt ascetu Senie.
— Pai, hai sa verificam ce zice ceaslovu .
Cauta Sf. Petre la sectiunea Asceti
— Senie… Senie… Nu, n-am nici un Senie la Asceti .
— Cum n-aveti nici un Senie. Cauta la sfinti.
— Senie… Senie… Nu, nu-i nici un Senie nici la Sfinti .
Ascetu , din ce în ce mai agitat și enervat:
— Cauta la Mucenici , la Credinciosi cu merite deosebite , la mama ma-sii. Trebuie sa fiu undeva acolo!
Sf. Petre cauta prin tot ceaslovu… Nimic. Senie daramat…
— Toata viața pierduta… Am mâncat la radacini de mi-a venit rau, mi-am dedicat toată viața lui D-zeu… Pentru ce?!
Sf. Petre il ia impaciuitor de după umeri și îi zice.
— Ma, vezi norisoru ala de acolo. Ala mic, alb și pufos?
— Da…, zice Senie printre hohote de plans.
— Zambeste, ma, ești la Camera Ascunsa!
