Un copil, la grădiniţă, încearcă să îşi încalţe cizmuliţele. Pentru că nu se descurcă, cere ajutorul educatoarei. Cu tot trasul şi împinsul, cizmuliţele nu voiau nicidecum să intre. Până când a reuşit totuşi să îl încalţe, educatoarei i-au apărut broboane de transpiraţie pe frunte. Aproape că i-au dat lacrimile când copilul i-a zis:
– Doamnă, dar sunt puse invels…
Într-adevăr, erau puse greşit… Nu a fost cu nimic mai uşor să îi scoată cizmuliţele decât să i le pună, totuşi, a reuşit să îşi păstreze calmul, până când cizmuliţele au fost iar încălţate, tot cu sudoare pe frunte, dar de data aceasta aşa cum trebuia. Însă atunci băieţelul a zis:
– Cizmuliţele astea nu sunt ale mele!
În loc să ţipe la el: “De ce nu mi-ai spus?”, educatoarea şi-a muşcat buza şi încă o dată s-a chinuit să îl descalţe. Când s-a terminat chinul descălţatului, băieţelul i-a spus:
– Sunt cizmuliţele flatelui meu. Mama a zis să le încalţ pe astea azi.
Acum ea nu mai ştia ce să facă… Să plângă sau să râdă? A reuşit totuşi să strângă suficientă răbdare pentru a se lupta din nou cu cizmuliţele. Când, în sfârşit, l-a încălţat, înainte de a-l trimite afară la joacă, l-a întrebat:
– Şi acum, unde îţi sunt mănuşile? Trebuie să ţi le pun pe mâini ca să poţi pleca afară!
– Le-am băgat în cizmuliţe ca să nu le pield…
