Tânguire
Cine-i mai învață pe copii iubirea
Ce e dorul, grija, duioșia
Ce e mângâierea, cântecul de leagăn
Ce e dragostea sau frumusețea fără seamăn!?Cine basme le mai spune
Povața s-o ia de unde
Și cui să-și închine soarta
Dacă batjocorim arta?
Frumusețea fără seamăn nu s-a mai făcut înțeleasă în ziua de azi, dovadă fiind tendința de uniformizare și nu de unicitate a ei.
Și asta se poate observa cu ochiul liber pe fața oricărei adolescente, tinere și chiar pe fețele unor bătrâne chipuri, al căror singur țel în viață se regăsește în arta sulemenirii.
-Da`, ar zice unii, dar și asta e o artă, nu?!
-Sigur că este o artă, nu mă dezic, numai că acum s-a ajuns să fie ridicată în slăvi pe atât de mult încât, cei care s-au lăsat orbiți și păcăliți de strălucirea ei își vor găsi pieirea cu mult prea devreme, într-un mod tragic și nedemn de soarta unui om, precum în povestea fluturelui vrăjit de strălucirea focului în care și-a găsit sfârșitul.
Cum să mai vorbești despre frumusețe cu tinerii de acum, când mintea lor zbuciumată fuge în alte direcții mai intens colorate și mai importante în credința lor, cum ar fi perpetuarea speciei și nu în direcția dezvoltării prin educație și cultură a omului doritor de progres și evoluție.
Atât de bine au fost manipulați de această fată morgană a perfecțiunii încât acum se bate pasul pe loc, nu-și mai doresc să cunoască adevărata față a chipului, nu mai sunt în stare să găsească și alte sensuri ale cuvântului, fiind convinși că frumusețea e una și aceeași cu frumusețea percepută de ei.
Pornind de la ideea că frumusețile, indiferent de natura lor, nu mai reușesc să satisfacă nesățioasa poftă de nou a omului, apare dilema cu care se confruntă tineretul confuz.
Ce așteptări să mai aibe, când toate-s la fel?
De aici pornesc și toate bolile sufletului cu a lor diversitate care a băgat în sperieți și pe cel mai nepriceput și needucat om al planetei. Boli ale căror leac definitiv încă nu s-a găsit nici în medicamente și nici prin vreo altă metodă oferită de știință.
Mi-aș dori ca omul să-și poată conștientiza puterea cu care a fost înzestrat încă de la începutul creației dar pe care a uitat-o între timp, lăsându-se ademenit de tot felul de frumuseți lumești.
Nu blamez și nici nu judec pentru că și eu fac parte din acest TOT unitar însă, eu zic că a sosit vremea să ne îndreptăm pasul către acel univers interior pe care intenționat nu l-am explorat la maxim din cauză că nu oferă suficientă atracție și strălucire, pentru că necesită prea mare efort și timp , să ne deschidem ochii către acest univers pe care l-am acceptat ca făcând parte din noi dar pe care mereu l-am văzut ca pe-o inutilă creație, ca un fel de apendice al cărui rol încă nu l-am putut descifra nici până acum.
A venit vremea să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului , iar Arta să ia locul aurului!
Articol preluat din blogul personal: EDUCAȚIA CULTURALĂ
