Un ţigan moare şi ajunge în rai. Dumnezeu, curios, îl cheamă la vorbitor.
– Ce faci, măi ţigane, că tare vroiam să te cunosc. Eşti primul ţigan care ajunge la mine-n rai. N-ai prea făcut rele la viaţa ta.
– Nu, Doamne Dumnezeule. Şi eu, ca oamenii, am mâncat, am băut, mi-am rezolvat nevasta.
– Măi ţigane, ia spune-mi tu mie dacă pe pământ, atâta timp cât ai trăit, ai avut vreo nemulţumire?
– Apăi Dumnezeule, dacă tot îmi e permis, ştii, toată viaţa m-am întrebat de ce, Doamne, ne dai 32 de dinţi şi o singură sculă.
– I-auzi?! Să ştii că nu m-am gândit niciodată la asta. Dacă tot zici că ăsta-i oful tău, uite, eu îţi mai dau o şansă. Ia 32 de scule de la mine şi du-te cu ele pe pământ.
Pleacă ţiganul bucuros cu braţul de scule după el. La poarta raiului, îl opreşte Sf. Petru şi-i zice:
– Unde pleci, măi ţigane?
– Iaca, mi-a mai dat Dumnezeu o şansă şi 32 de scule de toate mărimile.
– Ce zici?! Bine, bine, dar roaba asta de căcat cui i-o laşi?
