Era odată o familie de ţigani şi în fiecare an veneau apele mari şi mereu le luau casele. Într-un an, şi-au făcut casă pe malul gârlei şi iar a venit apa. Femeia s-a dus la bărbat, la crâşmă, să-i spună că iar a venit apa mare şi să strângă lucrurile să plece. În loc să se repeadă să o ajute, ţiganul a început să cânte: “Căsuţa noastră, cuibuşor de dat la buci, stai nevastă, un-te duci?!”.