Iarna, un frig năpraznic. Un cuplu foarte bătrân se pregătea de somn, încălzindu-se la gura sobei. Căutând o plapumă mai groasă, bătrâna zice:
– Mai ţii tu minte, bărbate, în tinereţe, înainte să mă ceri de la mama, cum mă aşteptai tu seară de seară la stejarul din fundul grădinii, iar eu ieşeam la tine, şi cu câtă pasiune ne mai iubeam?
– Da… Ce vremuri!
– Hai să o mai facem odată ca pe vremuri, zice bătrână, că suntem bătrâni şi nu se ştie cât timp mai avem.
Bătrânul pleacă bucuros la stejar. O aşteaptă şi o tot aşteaptă pe bătrână până se învineţeşte şi, când nu mai rezistă de frig, merge în casă, unde o găseşte pe bătrână înfofolită în plapumă.
– Dar bine, măi nevastă, bine că stai la căldură sub plapumă şi eu te aştept să paralizez de frig în viscol lângă stejar, de ce n-ai venit?
– Nu m-a lăsat mama!
