Inul: – Ştii tu, cămeşă dragă, ce erai odată?
– Ce să fiu? Eram ceea ce mă vezi: cămeşă albă, cu care se îmbracă oamenii.
– Nu-i aşa! Ai fost o sămânţă, apoi o burueană, clătinată de vânt, ca toate buruenele: aşa naltă, supţirea, tocmai de potriva mea; erai in cu floricică albastră, fata mea. Când ai fost crescut şi copt, cum sunt eu acum, oamenii te-au smuls din pământ, te-au legat în fuioare, te-au pus copăcel şi te-au lăsat la soare ca să te usuci. După aceea te-au culcat pe ţol şi te-au bătut cu beţe, ca să-ţi scoată sămânţa; apoi bătut şi stâlcit cum erai, te-au dus la baltă şi te-au pus în topitoare, unde-ai stat vro zece zile, ca să te topeşti, adecă să-ţi putrezească hlujul. După asta, te-au scos şi te-au pus iarăşi la soare, ca să te usuci, răzămându-te de gardul pe care eşti întinsă acum. Fiind uscat, te-au meliţat, şi hlujul tău s-a prefăcut în pozderie, iară cojiţa ta în fuior. Femeile apoi te-au răgilat, te-au periet şi te-au făcut fuior frumos şi moale ca mătasa; din fuior te-au făcut caier, te-au pus în furcă şi au început a toarce, prefăcându-te în tort sau aţă. Tortul l-au depănat pe râşchitor, spre a-l face căleap; călepele s-au fert cu leşie, să se înălbească, apoi te-au pus pe vârtelniţă, de pe care au început a le depăna pe mosoare cu letca; de pe mosoare te-au urzit pe urzoi, apoi te-au luat şi te-au învălit pe sulul de dinapoi, punând vergele pintre pături, ca să nu se hrentuiască urzala; şi fuscei pintre rost, ca să nu se încâlcească natra. După asta te-au nevedit, trecându-te prin iţe şi prin spată; şi, cu ajutorul slobozitorului, al zăvorului şi al lopăţelei, te-au întins în stative, legându-te de sulul de dinainte, de unde se începe "gura pânzei". Călepele lăsate pentru bătătură le-au depănat pe ţevi cu sucala; apoi, punând ţăvile în suveică, au început a ţese, adecă a trece bătătura pintre urzală cu ajutorul tălpigilor, al scripţilor şi al iţelor. Ca să se îndesască firele, bătătura se bate cu vatalele, între care e aşăzată spata. Şi iaca aşa te-au prefăcut în pânză. Când era cald afară şi frumos, femeile te-au dus la baltă şi te-au ghilit; apoi te-au fert cu leşie şi iar te-au ghilit, până te-ai înălbit. Când erai albă cum trebuie, te-au uscat, te-au făcut vălătuc, te-au croit şi au făcut din tine ceea ce eşti acum,
– Mică burueană, nu ştiu de unde-ai mai scos atâtea despre mine. Ei, dragă, poate nu ştii că oamenii mai fac pânză şi din sora noastră cânepă, şi din fratele nostru bumbac, ba şi din înghimpătoarea urzică mai fac un fel de pânză. Dar în fabrici se ţes fel de fel de pânzeturi, mult mai uşor şi în timp mult mai scurt.
– Bre! multe mai auzi!
– Mai aşteaptă, că n-am sfârşit încă. Din cămeşă sau rufă, peste câtva timp ai să te faci tearfă, din care se face scamă pentru bolnavii din spitale şi pentru soldaţii răniţi în bătălie. Apoi te caută, ca iarba de leac, să facă la fabrică din tine hârtie.
– Mare minune mi-ai spus, dragă burueană, zise cămeşa. De-a fi aşa, apoi toate lucrurile nu sunt ceea ce se văd, ci altăceva au fost odată, altăceva sunt acum şi altăceva au să fie.
– Tocmai aşa, soro! Gardul, pe care eşti tu întinsă acum, a fost altădată pădure. Ce are să fie de-acum înainte? Mătasa, frunză de dud întrată în pântecele unor gândaci. Varul, ce-a fost mai înainte? Dar funiile şi odgoanele? ş.a.
Femeile leneşe de la ţară au cântecul acesta:
Puseiu pânza, când da frunza,
Ş-o gătiiu în Sân-Văsii
Şi-mi păru că mă grăbiiu…
Si de lungă-i ca o pungă
Şi de lată… toată-i spartă!
Pe sulul de dinapoi,
O sută de lătunoi,
Pe sulul de dinainte,
Cioprea le mai ţine minte.
Pintre iţe şi-ntre spată
Paşte-o iapă deşălată;
Pintre iţe şi fuscei
Paşte-o scroafă cu purcei.
Între ţăranii fruntaşi care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii şi cu mitropolitul ţării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era şi moş Ion Roată, om cinstit şi cuviincios, cum sunt mai toţi ţăranii români de pretutindeni. Numai atâta, că moş Ion Roată, după câte văzuse şi după câte păţise el în […] (...)
Nu mi-ar fi ciudă, încaltea, când ai fi şi tu ceva şi de te miri unde, îmi zice cugetul meu, dar aşa, un boţ cu ochi ce te găseşti, o bucată de humă însufleţită în sat de la noi, şi nu te lasă inima să taci; asurzeşti lumea cu ţărăniile tale! – Nu mă lasă, […] (...)
Cum nu se dă scos ursul din bârlog, ţăranul de la munte strămutat la câmp, şi pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti în toamna anului 1855, când veni vremea să plec la Socola, după stăruinţa mamei. Şi oare de ce nu m-aş fi dat dus din […] (...)
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care […] (...)
Cine-a întâlnit vrodată în calea sa un popă, îmbrăcat cu straie sărăcuţe, scurt la stat, smolit la faţă, cu capul pleş, mergând cu pas rar, încet şi gânditor, răspunzând îndesat "sluga dumitale" cui nu-l trecea cu vederea, căscând cu zgomot când nu-şi găsea omul cu care să stea de vorbă, făcând lungi popasuri prin aleiele […] (...)
Inul: – Ştii tu, cămeşă dragă, ce erai odată? – Ce să fiu? Eram ceea ce mă vezi: cămeşă albă, cu care se îmbracă oamenii. – Nu-i aşa! Ai fost o sămânţă, apoi o burueană, clătinată de vânt, ca toate buruenele: aşa naltă, supţirea, tocmai de potriva mea; erai in cu floricică albastră, fata mea. […] (...)