Acul: Moşule, de ce eşti zurbagiu? Te sfădeşti necontenit cu soră-ta nicovala, ţipaţi şi faceţi larmă, de-mi ţiuie urechile. Eu lucrez toată ziua, şi nime nu-mi aude gura.
– Iaca, mă! da de unde-ai ieşit, Pâcală?
– De unde-am ieşit, de unde n-am ieşit, eu îţi spun că nu faci bine ceea ce faci.
– Na! vorba ceea: a ajuns oul mai cu minte decât găina. Măi băiete, trebuie să ştii că din sfădălia noastră ai ieşit; ş-apoi tu ni cauţi pricină?
– Mă rog, iertaţi-mă! că dacă n-ar fi fost focul, foile, pleafura şi omul care să vă facă să vă deie nume, aţi fi rămas mult şi bine în fundul pământului, ruginite ca vai de voi.
– Măsură-ţi vorbele, băiete! Auzi, soră nicovală, cum ne râde acuşorul?
– Aud, dar n-am gură să-i răspund; şi văd, dar trebuie să rabd.
– Vorba ceea, soro: "Şede hârbu-n cale şi râde de oale". Măi puşchiule! Ia să vedem, ce ai făcut tu mai mult decât noi?
– Ce am făcut şi ce fac, îndată ţ-oiu spune. Ca să nu lungesc vorba, hainele bărbăteşti şi femeieşti, din creştet până în tălpi, şi alte nenumărate lucruri frumoase şi scumpe, fără de mine nu se pot face. Mergi la croitor, intră în bordeiu, suie-te în palat, ai să mă găseşti. Fetele mă pun în cutiuţe aurite, mă înfing în perinuţe de mătasă şi îngrijesc de mine ca de un mare lucru.
– Da’ în stogul de fân nu vrei să te puie, mititelule?
– Nici în stogul de fân, dar nici trântit într-un ungher al ferăriei, ca tine. Ia spune-mi: te mai ie cineva în mână decât ferarul?
– Ia ascultă, te prea întreci cu şaga, piciule! Dacă şezi la cinste, şi toţi îngrijesc de tine, cum zici, de ce li împungi degetele?
– Da împung pe cască gură cel somnoros, pentru că voiesc să iasă din mâna lui, prin ajutorul meu, multe lucruri folositoare şi frumoase. Tu, pentru ce baţi ferul cel culcat pe nicovală şi ruginit ca şi tine? Nu ca să faci din el lucruri mai bune şi mai frumoase?
– Măi… da’ bun eşti de gură!
– Şi de gură, dar şi de lucru.
– Ei bine, tu mi-ai înşirat verzi şi uscate; ia stăi să-ţi spun şi eu pe ale mele: toporul, barda, ciocanul, cleştele, vătraiul şi nenumărate unelte şi maşini de fer, unele de-o mărime urieşă, iar altele mici şi bicisnice ca tine, pututu-s-au face până n-au trecut pintre nicovală şi ilău? Casa, bisericile, corabia, puştile, tunurile şi alte lucruri nenumărate, aşa-i că n-ar fi, de nu eram eu? Tu îmi spui de haine frumoase; eu ţ-oiu spune de casă, de sapă, de secere, de coasă şi de plug. Tu îmi spui mai mult de frumos, eu ţ-oiu spune de cele neapărat trebuincioase.
– Mă faci să te-apuc iar la scărmănat, moşule baros. Haine i-au trebuit omului întâi, căci nu era să umble cu pielea goală şi desculţ ca gâştele.
– Te-ai încurcat cu socotelile, măi băiete. Ba de mâncare şi casă i-a trebuit omului întâi ş-apoi haine frumoase, cum zici tu; cu rufe de ale tale îţi ghiorăiesc maţele de foame. Ai auzit vorba ceea, că "Golătatea încunjură, iar foamea dă de-a dreptul".
– Măi! da’ ruginit mai eşti!
– Ruginit cum sunt, eu v-am făcut şi trebuie să ascultaţi de sfaturile mele.
– Aşa este, dar te prea lauzi; las’ mai bine să te laude alţii. Şi tu faci trebi bune, şi eu; numai atâta, că tu faci lucruri mai din topor, eu mai delicate; tu şezi totdeauna cu ferarul cel uns de cărbuni, iar eu şed cu croitorul şi cu tot felul de persoane.
– Iar ai început, ghibirdic fudul şi guraliu? Croitorul tău trebuie să împungă mai mult de zece ori, până când ferarul meu mă rădică o dată; croitorul tău rupe altă dată pe zi câte zece ace; ferarul însă mă are pe viaţă, ba mă poate lăsa şi de zestre la copiii de copiii săi. Ş-apoi încă una: cine dintre aceşti doi meşteri e mai grebănos şi mai gubav? Ferariul meu, ori croitoriul tău?
– Moşule! eşti bătrân şi multe mai ştii; fie pe-a dumitale.
– Bine mititelule! Ia acum ai mai venit de-acasă. Zi mai bine că industria sau meşteşugurile, noi le-am adus în lume; că bogăţiile cele mari, nouă se datoresc. Mi-ai zis ruginit şi ţ-ai zis cioplit; mie-mi pare bine ca strănepoţii mei să fie mai ciopliţi decât mine; cu timpul se cioplesc toate… Numai nu vă fuduliţi şi nu uitaţi obârşia voastră, ca nu cumva să vă ciopliţi prea tare şi să rămâneţi care fără urechi, care fără dinţi, care fără gură, care fără zimţi, adecă nişte cioarse de nici o treabă. C-apoi atunci iarăşi mi-ţi ajunge drăguş la căuş, şi soră-mea nicovala vă va ţine în spate, iar eu vă voi bate pe rudă pe sămânţă, ca să prindeţi la minte.
Moş Nichifor nu-i o închipuire din poveşti, ci e un om ca toţi oamenii; el a fost odată, când a fost, trăitor din mahalaua Ţuţuenii din Târgul Neamţului, dinspre satul Vânătorii Neamţului. Cam pe vremea aceea trăia moş Nichifor în Ţuţueni, pe când bunicul bunicului meu fusese cimpoiaş la cumătria lui moş Dediu din Vânători, […] (...)
Era odată o capră care avea trei iezi. Iedul cel mare şi cu cel mijlociu dau prin băţ de obraznici ce erau; iară cel mic era harnic şi cuminte. Vorba ceea: "Sunt cinci degete la o mână şi nu samănă toate unul cu altul". Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară şi le zice: – […] (...)
Era odată o babă, care avea trei feciori nalţi ca nişte brazi şi tari de virtute, dar slabi de minte. O răzeşie destul de mare, casa bătrânească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite şi multe păsări alcătuiau gospodăria babei. Pe lângă acestea mai avea strânse şi părăluţe albe pentru zile negre; […] (...)
Inul: – Ştii tu, cămeşă dragă, ce erai odată? – Ce să fiu? Eram ceea ce mă vezi: cămeşă albă, cu care se îmbracă oamenii. – Nu-i aşa! Ai fost o sămânţă, apoi o burueană, clătinată de vânt, ca toate buruenele: aşa naltă, supţirea, tocmai de potriva mea; erai in cu floricică albastră, fata mea. […] (...)
Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai depărtată. Şi împăratul, fratele craiului, se numea Verde-împărat; şi împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Mulţi ani trecură la mijloc de când aceşti fraţi nu […] (...)
Cine-a întâlnit vrodată în calea sa un popă, îmbrăcat cu straie sărăcuţe, scurt la stat, smolit la faţă, cu capul pleş, mergând cu pas rar, încet şi gânditor, răspunzând îndesat "sluga dumitale" cui nu-l trecea cu vederea, căscând cu zgomot când nu-şi găsea omul cu care să stea de vorbă, făcând lungi popasuri prin aleiele […] (...)