Ion, într-o iarnă din timpul marii crize mondiale din 1929-1933, ajunge într-o mare lipsă de bani. Se gândeşte să meargă la vecinul lui evreu, Iţic, să-i ceară doi lei, împrumut până la primavară.
Iţic îl ascultă atent, plin de solicitudine.
IŢIC: Bine, îţi dau doi lei împrumut până la primăvară, dar îmi laşi toporul ca zălog, iar la primăvara îmi dai patru lei înapoi, altfel nu ne învoim. E bine?
Mai de voie, mai de nevoie, într-un final, Ion se învoieşte. Lasă toporul ca zălog, ia banii şi dă să plece, însă Iţic îl strigă din urmă.
IŢIC: Măi Ioane! Ia fii atent la mine, la ce m-am gândit. La primăvara ştiu că o să-ţi fie greu să-mi dai înapoi cei patru lei, întrucât iarna e lungă şi grea, aşa că ştii ce? Ia dă tu acum doi lei înapoi şi la primăvară îţi mai rămâne de dat numai doi lei, ce zici, o să-ţi fie mai uşor?
Ion se gândi puţin şi recunoscu în sinea lui că Iţic are dreptate.
Încă se şi miră cu nu ştiuse ce vecin adevărat are. Aşa că se învoi, îi dădu înapoi cei doi lei evreului şi plecă acasă, ceva mai uşurat.
Pe drum, însă, se tot calculă: Bani nu am, topor nu am, însă m-am ales cu o datorie de doi lei; măcar am un vecin de treabă!
→ UPDATE: Astăzi, Ion conduce România şi Iţic e şef la FMI.
