Părâului se tânguieşte-o floare:
“Ce blând erai în vremuri mai senine!
Purtai în unde numai dezmierdare.
Plecată peste valurile-ţi line
Aveam tăria pururi lângă mine,
Iar noaptea-mi coborai şi-o stea pe-aproape.
Vorbind mereu de cer, de paradisuri,
Îmi strecurai în suflet foc şi visuri
Şi mă lăsai cu umede pleoape.
Şi mă plecam robită dezmierdării,
Mireasma mea o dăruiam suflării,
Şi zi cu zi te-aveam mai drag, blajine.
Căci steaua mea trăia numai prin tine
Şi tu-mi trezeai viaţa fără nume
Nelămuritul zbor spre altă lume;
De-aceea îţi iertam, când, plin de teamă,
Îmi murmurai cuvinte de iubire
Ci tu erai copil şi nu-ţi dai seamă…
…Dar vremea ţi-a răpit acea blândeţe;
Tot creşti mereu, şi fără stăpânire,
Azi îmi arunci cuvinte îndrăzneţe;
Azi cerul meu numai arar se-arată,
De mult ce plângi şi te frămânţi în spumă,
Mi-e faţa-n veci de lacrimi râurată;
Iar când vorbesc cu steaua mea, vâltoarea
Îmi fură vorbele şi le sugrumă
Şi astfel tu ne turburi sărbătoarea…
Tot plângi, şi chemi, şi blestemi: Vino! Vină!
Şi tot mă-ndoi… Dar ce sunt eu de vină,
Că tu îţi farămi trupul în vâltori?
Şi pentru ce-aş porni cu tine-n vale?
Să văd cum oglindeşti tot alte flori,
Plecate peste zâmbetele tale?
Prefă-ţi în aburi picurile grele,
Şi spulberă în vânt durerea toată,
Şi uită-mă singurătăţii mele!
Mi-e dor, mi-e dor de tihna de-altădată!…”
Secă izvorul, cu durere mare,
Ca să-mplinească ruga ei fierbinte
Dar cine nu ascută-o rugăminte,
Chiar crudă, ce-a pornit de la o floare?
Fugi nebun părâul; dar cu dânsul
Se şterse şi a cerului icoană
Şi-acolo unde-şi legănase plânsul,
Adânc brăzdată-i glia, ca o rană…
Pe ţărm pustiu jeleşte-acum o floare:
“O, Doamne, unde mi-e pribeagul oare?
Hrăniţi-l, norilor, cu răpezi ploi!
Cu glas de neodihnă să se plângă,
Să mă lovescă, mijlocul să-mi frângă
Dar să-mi aducă cerul înapoi!…”
