Mai “-ăm” ?
Mai amânăm, mai așteptăm,
continuăm să ne văităm
sau încercăm să învățăm
problemele să rezolvăm?“Crize economice au existat și în trecut, dar fiecare eveniment este generat de condițiile istorice care îi conferă unicitate. Soluțiile deci nu pot fi identice în cazul unor crize. Cea din anii 1929-1933 a lovit dur România și guvernanții de atunci, ca și cei de acum, au recurs la concedieri, întârzierea plății lefurilor, reduceri de salarii (“curbele de sacrificiu”). A fost marea neșansă a lui Nicolae Iorga, cea mai strălucită minte a românilor, să fie prim-ministru în anii 1931-1932, când criza se îndrepta spre apogeu. A făcut scandal în epocă replica dată de el unei delegații de agricultori, veniți la Mangalia, unde el își petrecea concediul, pentru a se plânge de situația grea în care se aflau, fiind presați de bănci să-și achite datoriile. Iată relatarea lui Iorga însuși: “Iar, cum un om mai simplu strigase la capătul lamuririlor mele, că el e «desperat», i-am spus, glumind: «Nu; fiindcă aici e casa mea, colo e marea; dacă erai în adevăr desperat, la mare te duceai»”. Ziarele care-i erau ostile l-au acuzat că i-a trimis pe protestatari să se arunce în mare. Exasperat de “măsurile de austeritate”, un colonel, șef de unitate, s-a dus la Constantin Argetoianu, ministru de Finanțe în guvernul Iorga, și l-a întrebat: “Din soldați am făcut hoți, din ofițeri, pești, dar cu caii ce să fac, domnule ministru?“.
Criza s-a rezolvat când a încetat pe plan internațional. Sunt convins că și acum va fi la fel.
Adevărul este că mari finanțiști nu am avut decât doi: Eugeniu Carada și Vintilă Brătianu. Nu am avut și nu avem mari competențe financiare, capabile de elaborarea soluțiilor de criză. Guvernanții de astăzi vădesc o gândire rudimentară: “să taie”, să reducă salariile și să sporească taxele. Un mare plan de investiții, de relansare a economiei nu există. Să așteptăm, așadar, scrâșnind din dinți, sfârșitul crizei pe plan mondial.”
Ăsta e marele nostru blestem: o masă supusă, resemnată, incapabilă să se mobilizeze pentru un mare proiect sau pentru o mare idee.O bună parte a elitei intelectuale a capitulat în fața globalismului, a capitalismului de cumetrie și a clientelismului politic, abandonând funcția de ghid spiritual al națiunii.
Astăzi constatăm că industria este lichidată, agricultura este la pământ, sistemul de sănătate în colaps, învățământul în criză, individualitatea României pe plan internațional, dispărută. Criza economică nu a făcut decât să agraveze relele care au precedat-o. Incompetenți, guvernanții nu au știut să atenueze șocul crizei ce ne-a lovit. Dacă România profundă se zbate în dificultăți și deznădejde, clasa politică prosperă. Case peste case (oameni politici cu patru, cinci, șase locuințe; te întrebi ce vor fi făcând în ele), vile în țară și străînătate, mașini de lux etc. s-au strâns in proprietatea clasei politice. Știam că avuția este rezultatul unei activități economice. Acum vedem că politica este mijlocul cel mai sigur de îmbogățire.
Spiritul de demisie, pasivitatea, resemnarea românilor au permis clasei politice să-și bată joc, nepedepsită, de țară. Poporul român duce lipsă de spirit civic.
Pe român nu-l interesează situația generală. Dacă prin fin, naș, cumnat, amic etc. și-a rezolvat pasul lui, restul ducă-se știm noi unde! Moștenirea multiseculară a lui hatâr și bacșiș a rămas atotputernică. Cum să îndrepți o țară când cetățenii ei se gândesc fiecare la sine, și nu la binele comun?! Astăzi asistăm la situații și mai dramatice. Românii pleacă – din nevoia de câștig – să lucreze în Spania sau Italia, unde sunt tratați, știm cu toții în ce fel și în ce mod, să lupte în Afganistan. Energii și vieți se irosesc astfel în beneficii străine. Nu poți să-i condamni: mai bine să lucreze pentru străini decât pentru noii ciocoi postdecembriști, care îi tratează cu un dispreț suveran.
Astăzi nu ne mai însuflețește nici un ideal mobilizator.
În perioada interbelică, Cioran ar fi vrut ca Bucureștiul să devină Bizanțul sud-estului Europei. Și, fără nici o exagerare patriotardă, ar fi putut deveni. Astăzi nici nu vrem, nici nu putem să ne afirmăm. Economic, România a devenit o piață de import. Nu cunosc vreun produs românesc vestit la export. Practic, suntem un fel de colonie. În politica externă, am dispărut de pe harta diplomatică a Europei.
În plan cultural, scriitorii români așteaptă, în continuare, Nobelul… În stadiul actual, cred că sectorul în care România ar fi putut să se manifeste cu șanse de succes era cel cultural-științific. Din nefericire, guvernanții postdecembriști și-au bătut joc de învățământul românesc, supus la tot felul de “reforme” și “programe” inepte și distructive.
Dacă, din rândul elevilor sau studenților, au ieșit elemente de valoare, ele fie au plecat în străinătate, fie au dispărut în mediocritatea din țară. Aveam șansele să fim Bizanțul Europei de Sud-Est. Am rămas însă la periferia Europei.” – interviu cu istoricul Florin Constantiniu, membru titular al Academiei Române (8 aprilie 1933 – 13 aprilie 2012)
Articol preluat de pe blogul personal: Mihaela Vicol: Încotro se îndreaptă lumea când din case va scăpa?
