A fost odată un om şi omul ăsta avea trei feciori. Pe cel mai mic dintre ei îl porecliseră Prostilă şi-l luau în râs şi-l umpleau de ocări ori de câte ori aveau prilejul. Într-o bună zi, cel mai mare dintre fraţi vru să se ducă în pădure să taie lemne şi, mai înainte de a pleca, maică-sa îi puse-n traistă un cozonac bine rumenit şi tare gustos şi-o sticlă cu vin, ca să aibă cu ce-şi potoli foamea şi setea. Şi de cum ajunse în pădure, flăcăul nostru se şi întâlni cu un omuleţ bătrân şi tare cărunt. După ce-i dădu bineţe, omuleţul prinse a se ruga de el:
– Măi, băiete, dă-mi şi mie o bucată din cozonacul tău şi lasă-mă să sorb o înghiţitură de vin, că nu mai pot de foame şi sete şi mă simt sleit!
Vezi însă că flăcăul se ţinea că-i deştept şi se răsti la omuleţ:
– Da’ ştii că n-ai pretenţii mari! Păi dacă ţi-oi da din cozonacul şi din vinul meu, mie ce-mi mai rămâne? Vezi-ţi de drum şi nu mai supăra oamenii cerşind!
Şi lăsându-l în plata Domnului pe omuleţ, îşi văzu de drum mai departe. Ajunse la locul cu pricina şi se apucă imediat de lucru. Dar în timp ce se căznea să doboare un copac, loviturile cădeau anapoda; şi, ca un făcut, îi scăpă securea din mână şi nimeri cu tăişul în braţ, de trebui s-o pornească din nou spre casă să-şi lege rana. Vezi că pătărania asta i se trăsese de la omuleţul cel cărunt.
Când fu să plece în pădure cel de-al doilea fecior, maică-sa îi puse-n traistă, ca şi celuilalt, un cozonac gustos şi-o sticlă cu vin. Omuleţul cel bătrân şi cărunt îndată îi ieşi în cale şi-i ceru şi lui o bucată de cozonac şi o înghiţitură de vin. Dar mijlociul se răsti la el, ca şi fratele său mai mare:
– Ei, asta-i bună! Păi dacă ţi-oi da şi ţie, n-o să-mi mai rămână nici pe-o măsea, aşa că vezi-ţi de drum şi nu mai supăra degeaba oamenii!
Şi lăsându-l în plata Domnului pe omuleţ, nici că se mai sinchisi de el şi-şi văzu de drum mai departe.
Dar pedeapsa nu întârzie să vină: după ce izbi de câteva ori cu securea în trunchiul unui copac, se vătămă aşa de rău la un picior, că trebui să fie dus acasă. Văzând ce se întâmplase cu fraţii săi, Prostilă îşi pusese în gând să încerce şi el. Şi începu a se ruga de taică-său:
– Taică, lasă-mă şi pe mine o dată să mă duc în pădure la tăiat lemne!
Şi taică-său îi răspunse:
– N-ai văzut cât au pătimit fraţii tăi de pe urma asta? Lasă-te păgubaş, băiete, că n-ai tu cap pentru astfel de treburi!
Dar Prostilă nu şi nu, că el vrea să se ducă. Stărui atâta, că până la urmă taică-su trebui să încuviinţeze:
– Ei, atunci du-te! Că de câte-i pătimi, poate c-o să-ţi vină şi ţie mintea la cap!
Maică-sa îi dădu şi lui un cozonac, dar vezi că fusese plămădit numai cu apă şi copt în spuză! Şi-i mai puse-n traistă şi-o sticlă cu bere înăcrită… Când ajunse prâslea în pădure, se întâlni şi el cu omuleţul cel bătrân şi cărunt. După ce-i dădu bineţe, moşneagul prinse a se ruga de el:
– Măi, flăcăiaş, măi, dă-mi şi mie o bucată din cozonacul tău şi lasă-mă să sorb o înghiţitură de vin din sticla ta, că nu mai pot de foame şi de sete!
Prostilă luă aminte la vorbele omuleţului şi-i răspunse cu blândeţe:
– Moşnegelule dragă, n-am în traistă decât un cozonac copt în spuză şi-o sticlă cu bere acră, da’ daca-ţi sunt pe plac bucatele astea, n-ai decât să te-aşezi colea, lângă mine, să ne ospătăm împreună. Se aşezară ei pe iarbă şi când scoase Prostilă merindele din traistă, o dată-mi făcu nişte ochi… şi cum să nu facă dacă văzu dinainte-i un cozonac galben galben, de parcă ar fi fost plămădit numai cu ouă, şi dacă băgă de seamă că berea se preschimbase în vinul cel mai de soi! Mâncară ei şi băură până ce se săturară şi la sfârşit omuleţul zise:
– Fiindcă mi-ai dovedit că ai inimă bună şi din puţinul tău eşti gata să împarţi bucuros cu alţii, să ştii c-am să te fac fericit! Uite, vezi copacul cel bătrân de colo? Apucă-te de doboară-l şi vei găsi ceva la rădăcina lui.
Acestea zicând, omuleţul îşi luă rămas bun şi-şi văzu de drum. Prostilă doborî copacul şi găsi la rădăcina lui o gâscă cu penele numai şi numai de aur. O luă sub braţ şi se îndreptă spre hanul unde gândea să rămâie peste noapte. Hangiul avea trei fete, care, de îndată ce văzură gâsca, nu-şi mai aflară locul de curioase ce erau. Ardeau de nerăbdare voind să afle cât mai degrabă ce şart are pasărea asta minunată şi de ce soi o fi. Şi ar fi dat tustrele orice numai să se aleagă fiecare cu câte-o pană de aur!
Fata cea mare privea la gâscă cu jind şi-şi zicea în sinea ei:
"Las’ că găsesc eu un prilej să pot smulge o pană!" Şi când Prostilă ieşi afară pentru o clipă, fata îşi luă inima-n dinţi şi apucă gâsca de-o aripă. Dar vezi, drăcie: degetele îi rămaseră prinse de pene!
Puţin după aceea veni şi cea mijlocie, cu gândul să smulgă şi ea o pană de aur. Dar abia se atinse de soru-sa, că şi rămase agăţată de ea.
Când o văzură venind şi pe cea de-a treia, care nutrea şi ea acelaşi gând, cele două surori mai mari strigară la ea:
– Nu te apropia, pentru numele Domnului, nu te apropia!
Dar fata nu pricepu defel de ce-i tot strigau suro-rile ei să nu se apropie de gâscă şi gândea în sinea ei: "Dacă ele sau putut duce, de ce nu m-aş duce şi eu?" şi se repezi spre gâscă.
Dar abia o atinse pe una din surorile ei, că şi rămase agăţată de ea. Astfel, câteşitrele trebuiră să-şi petreacă noaptea alături de zburătoarea cu pene de aur.
A doua zi, Prostilă îşi luă gâsca la subsuoară şi-o porni întins la drum, fără să se sinchisească de cele trei fete care erau agăţate de ea. Şi bietele fiice ale hangiului trebuia s-o ţină tot într-o fugă după Prostilă, fie c-o lua la dreapta, fie c-o lua la stânga, oriîncotro îl duceau picioarele… Când ajunseră în mijlocul unei câmpii, numai ce se întâlniră c-un popă care tocmai trecea şi el pe acolo. Zărind popa o asemenea blestemăţie, începu să strige ca din gură de şarpe:
– Necuviincioaselor, nu vă e ruşine să vă ţineţi scai după un flăcău? Oare se cuvine să faceţi una ca asta?!
Şi după ce le muştrului în lege, o apucă pe cea mai mică de mână, cu gândul s-o oprească. Dar de îndată ce-o atinse, rămase şi el agăţat şi, de voie, de nevoie, trebui să alerge şi el în rând cu câteşitrele. Merseră ei ce merseră, dar nu prea mult, şi iată că-n calea lor se ivi dascălul, care se minună grozav când îl văzu pe popă alergând cât îl ţineau picioarele în urma a trei fete…
– Ei, părinte, da’ încotro grăbeşti aşa tare?!, îi strigă el. Nu cumva să te iei cu altele şi să uiţi că mai avem azi un botez!
Acestea zicând, se repezi la popă şi dădu să-l tragă de mânecă, dar rămase şi el agăţat…
Cum alergau ei aşa toţi cinci, agăţaţi unul de altul de parcă ar fi fost înşiraţi pe-o sfoară, numai ce le trecură pe dinainte doi ţărani, care veneau de pe câmp, cu sapele pe umeri. Popa îi strigă încă de departe, rugându-i să-i scape pe el şi pe dascăl de pacostea asta. Dar de-ndată ce-l atinseră ţăranii pe dascăl, rămaseră şi ei agăţaţi. Ei, comedie mare; şapte inşi se înşirau acum după Prostilă, care zorea cu gâsca la subsuoară! Merseră ei ce mai merseră şi-ntr-un sfârşit ajunseră într-o cetate mare, unde domnea un împărat care avea o fiică, numai bună de măritat. Şi era fiica împăratului atât de sanchie şi de ursuză din fire, că nimeni până atunci n-o putuse face să râdă. Din această pricină, împăratul dăduse o pravilă în care sta scris că acela care o va face pe domniţă să râdă o va lua de nevastă.
Auzind acestea, Prostilă se înfăţişă înaintea fetei, cu gâsca la subsuoară şi cu tot alaiul cel năstruşnic după el. Şi când îi văzu domniţa pe toţi şapte alergând în urma lui Prostilă, de parcă ar fi fost înşiraţi pe-o sfoară, o dată izbucni într-un hohot de râs şi cu atâta poftă râse, că nu-i mai fu chip să se oprească. Şi dacă văzu Prostilă că împlinise porunca împăratului, cuteză să-i ceară fata de nevastă, precum sta scris în pravilă. Numai că împăratului nu prea îi era pe plac ginerele şi născocea fel şi fel de chichiţe ca să scape de el. Până la urmă îi zise că i-o va da de nevastă pe fie-sa numai atunci când i-o aduce pe cineva care să fie în stare să bea tot vinul care ar încăpea într-o pivniţă.
Prostilă se gândi că numai omuleţul cel cărunt din pădure i-ar putea veni în ajutor cu-n sfat de folos. Porni deci într-acolo şi când ajunse zări un om care şedea jos, taman pe locul unde doborâse copacul, şi părea să fie tare amărât. Prostilă îl întrebă ce tot are pe inimă de stă cătrănit şi omul răspunse:
– Cum aş putea să fiu altfel dacă mă chinuieşte o amarnică de sete şi n-am cu ce-o stinge?! Iar de apă, cât o fi ea de rece, nu mă pot atinge, că nu-mi prieşte defel! E drept ca adineauri am golit un butoi cu vin, dar ce înseamnă o picătură la setea care mă frige pe mine? E taman cât o picătură de apă pe o piatră înfierbântată, zău aşa!
– Păi dacă-i numai asta, atunci află că mi-e în putinţă să-ţi astâmpăr setea, îi zise Prostilă. Hai, frăţioare, cu mine şi o să bei până n-o să mai poţi!
Îl duse apoi în pivniţa împăratului şi omul nostru se înfipse lângă butoaiele cele mari şi, luându-le la rând, bău de stinse, până ce începură a-l durea şalele, nu alta… Nici nu trecuse bine ziua şi secase vinul din toate butoaiele.
Prostilă se duse la curte şi-i ceru din nou împăratului să-i dea fata de nevastă. Dar ţi-ai găsit să i-o dea! Şedea cătrănit toată vremea şi nu se putea hotărî în ruptul capului să-şi mărite odrasla după un neisprăvit ca ăsta, căruia toată lumea îi zicea Prostilă. Şi ca să scape de el, îl mai puse la o încercare. Cică trebuia să găsească un om care să fie-n stare să mănânce un munte de pâine… Prostilă nu stătu multă vreme pe gânduri, ci porni imediat la drum. Când ajunse în pădure, în acelaşi loc unde doborâse copacul, zări un om cu o mutră tare necăjită, care-şi tot strângea cureaua peste burtă, văicărindu-se întruna:
– Vai de măiculiţa mea, am înfulecat un cuptor întreg de pâine, da’ ce-mi poate ajunge doar un cuptoraş când sunt lihnit de foame?! Prin burtă-mi fluieră vântul şi trebuie să-mi strâng tot mereu cureaua ca să nu cad de-a-n picioarelea!
Auzind acestea, Prostilă se bucură tare mult şi-i zise:
– Mă, frate-miu, hai de te scoală şi vino cu mine, c-o să-ţi dau să mănânci până te-i ghiftui!
Ajunseră ei în cetatea împărătească şi ce să vezi acolo: din făina care fusese strânsă în întreaga împărăţie, împăratul dăduse poruncă să se facă un munte uriaş de pâine.
Pădureţul cel hămesit de foame se aşeză la poalele muntelui de pâine şi începu să înfulece din el, de parcă se băteau turcii la gura lui. Într-o singură zi n-avu ce alege din muntele de pâine; şi când se lăsă seara, nu mai rămăsese din el nici măcar o fărâmiţă…
Dacă văzu asta Prostilă, îi ceru pentru a treia oară împăratului să-i dea fata de nevastă, dar acesta căută şi de astă dată să umble cu fofârlica, doar-doar o scăpa de el.
Şi, în cuvinte mieroase, îl îndemnă să-i aducă la curte o corabie care să fie aşa de năzdrăvană, încât să plutească şi pe apă, şi pe uscat.
– Când te-oi vedea venind cu corabia la curtea palatului, îi mai zise el, voind să dea vorbelor un anume înţeles, să ştii că nu voi mai avea nici o pricină de împotrivire şi ţi-oi da fata de nevastă, pe loc.
Prostilă porni iar în pădure spre locul cu pricina şi aici îl găsi pe omuleţul cel bătrân şi cărunt pe care-l ospătase din puţinele lui bucate. Şi bătrânul, ascultându-i păsul, îi grăi astfel:
– Am mâncat şi am băut şi acu’ o să-ţi dau şi corabia! Acestea toate ţi s-au cuvenit pe drept, fiindcă n-am putut să-ţi uit bunătatea şi mila pe care mi-ai arătat-o la nevoie.
Şi omuleţul cel bătrân şi cărunt îi dărui corabia năzdrăvană, care, pasămite, plutea şi pe apă, şi pe uscat. În clipa când Prostilă i-o aduse peşcheş împăratului, acesta nu mai avu ce să zică, vezi bine că i se duseseră pe apa sâmbetei toate şiretlicurile… şi-i dădu fata de nevastă.
Şi se făcu o nuntă ca-n poveşti; iar după moartea împăratului, Prostilă urcă în scaunul domnesc şi trăi în fericire, până la adânci bătrâneţi, alături de nevasta lui.
Într-o dimineaţă de vară, un croitoraş şedea plin de voioşie la masa lui de lucru de lângă fereastră. Cosea de zor, iar mâinile lui parcă alergau singure pe ţesătură. Tocmai atunci se întâmplă să treacă pe stradă o ţărancă, strigând cât o ţinea gura: – Magiun! Magiun bun de vânzare! Magiun! Hai la magiun! Cuvintele […] (...)
Era odată o fetiţă căreia îi muriseră mama şi tata şi ea rămăsese aşa de săracă, încât nu mai avea nicio cămăruţă unde să locuiască, nici un pat unde să doarmă, în sfârşit, nimic altceva decât hainele de pe ea şi bucăţica de pâine pe care unii trecători miloşi i-o dădeau din când în când. […] (...)
A fost odată un bătrân împovărat de ani. Şi de bătrân ce era, privirea i se tulburase, auzul îi slăbise şi-i tremurau genunchii la orice mişcare. Când şedea la masă să mănânce, abia mai putea să ţină lingura în mână: vărsa ciorba pe masă, iar uneori îi scăpau chiar bucăturile din gură. Şi văzând până […] (...)
A fost odată un ţăran sărac şi ţăranul ăsta sta într-o seară în faţa vetrei şi dregea focul alături de nevasta lui care torcea. Şi-n tăcerea ce se aşternuse în odaie se auzi deodată glasul bărbatului: – Ce rău e că n-avem şi noi copii! Casa noastră e atât de pustie şi de tristă, pe […] (...)
A fost odată un moş şi moşului ăstuia îi murise nevasta, şi-a mai fost şi-o femeie bătrână, şi femeii ăsteia îi murise bărbatul. Şi moşneagul avea o fată şi băbuţa avea şi ea o fată. Fetele se cunoşteau de când erau micşoare şi totdeauna le vedeai preumblându-se împreună. Şi după fiece plimbare veneau de braţ […] (...)
Trăia odată, demult de tot, o mătuşică bătrână-bătrână care-şi ducea traiul tocmai în creierii munţilor, într-un loc necălcat de picior omenesc. Ş-avea ea un bordei şi un cârd de gâşte, iar locul acela pustiu în care trăia era înconjurat de o pădure nemărginită. Bătrânica însă nu şedea numai acasă, ci în fiecare dimineaţă îşi lua […] (...)