Au fost odată, într-o margine de sat, un om, pe nume Stan, şi muierea lui. Ea era tristă mereu şi degeaba încerca soţul ei să afle de ce, că ea nu voia să-i spună, căci, zicea ea, avea să fie şi el trist dacă află.
Dar Stan nu se lăsă şi pînă la urmă ea îi spuse că e suparată că nu au copii şi, într-adevăr, omul se întristă şi el. Într-o bună zi, sosiră la ei în casă Domnul Iisus Cristos şi Sfântul Petru.
I-au primit bine, i-au hrănit şi le-au spus vorbe bune, iar când să plece, Cristos l-a întrebat pe Stan ce îşi doreşte, pentru că el are să-i îndeplinească trei dorinţe. De trei ori l-a întrebat, de trei ori a spus că vrea copii, de trei ori i-a dat copii, aşa că Stan a rămas cu o sută de copii.
În câteva zile copiii au început să strige de foame, iar cei doi părinţi hotărâră ca tatăl să plece în lume, să caute un dar de la Dumnezeu, hrană pentru copii. A umblat cât a umblat Stan, dar nu a găsit ce îi trebuia. A ajuns până la marginea lumii, unde se amestecă ce este cu ce nu este, şi acolo a dat peste o stână cu şapte păcurari. Acolo află că un zmeu vine în fiecare noapte şi le ia câte trei oi, dar şi laptele de la şaptezeci şi şapte de oi, pe care îl ducea zmeoaicei bătrâne, să se scalde în el ca să întinerească. Atunci Stan întrebă ce i-ar da ei dacă i-ar scăpa de zmeu, iar ciobanii îi spuseră că îi dau a treia parte din oi.
Pe la miezul nopţii auzi Stan un zgomot grozav, apoi îl zări pe zmeu apropiindu-se de stână. Îi strigă să stea şi îi spuse că el e Stan Bolovan, care ziua mănâncă stânci, iar noaptea paşte copaci. Zmeul spuse că nu se va atinge de turmă dacă se va întrece cu el, iar Stan scoase din traistă o bucată de caş spunând că e o piatră, îi zise zmeului să ia şi el o piatră de pe malul râului şi să scoată zer din ea. Zmeul strânse piatra în pumn de o făcu praf, dar zer nu curse din ea. Atunci Stan strânse şi el caşul, zerul începu să curgă, iar zmeul începu a se uita pe unde să fugă ca să scape de un aşa voinic.
Gândindu-se el că nu va putea să scape, îi zise lui Stan să vină acasă la el, că mamă-sa are nevoie de o slugă pentru un an. Aflând Stan că anul e de trei zile, iar simbria de şapte saci de galbeni pe zi, se învoi şi plecă cu zmeul. Ajunseră nu departe de casă, iar Stan o zări pe mama zmeului, bătrână şi groaznică la vedere. Zmeul îl lăsă să aştepte afară şi se duse să-i spună maică-si că l-a adus pe omul ăla, care mănâncă bolovani şi stoarce zer din piatră, pentru ca ea să îl scape de el.
A doua zi zmeoaica le zise să dea semn în lumea zmeilor cu buzduganul cel ferecat de şapte ori. Zmeul trebuia să-l arunce cale de trei poşte, apoi Stan, tot cale de trei poşte, apoi iar zmeul şi tot aşa. Când îi veni rândul lui Stan, acesta privi îngrijorat la el, socotind că el şi cei o sută de copii ai săi nu ar izbuti nici să îl ridice de la pământ. Atunci îi spuse zmeului că e păcat de buzdugan, fiindcă el îl va arunca aşa de tare că va rămâne pe lună. Atunci zmeul zise că îl aruncă el, Stan se făcu a nu vrea şi nu se lăsă până când zmeul nu îi făgădui să îi dea şapte saci de galbeni ca să îl lase pe el să arunce buzduganul. Se duseră acasă, iar zmeoaica se cam îngrijoră şi ea când află că vrusese să arunce buzduganul tocmai în lună.
Dimineaţă îi trimise la fântână, să umple fiecare cu apă câte douăsprezece burdufuri, făcute fiecare din pielea unui bivol, şi să aducă apa acasă. Zmeul umplu cât ai clipi burdufurile, dar Stan abia târâse până la fântână burdufurile goale. Scoase el o custură de la brâu şi începu să zgârie pământul de jur împrejurul fântânii. Când îl întrebă zmeul ce face, spuse că are de gând să aducă fântâna acasă, ce să se mai încurce cu pieile de bivol. Zmeul rămase cu gura căscată şi, ca să stea pe loc fântâna rămasă de la moşu-său, zise că îi duce el şi burdufurile lui. Stan se făcu a nu vrea şi nu se învoi decât după ce zmeul îi făgădui alţi saci de galbeni.
În ultima zi a anului de muncă, zmeoaica îi trimise la pădure, după lemne. Până ai număra la trei, zmeul scoase din rădăcină o sumedenie de copaci şi îi aşeză la un loc. Stan începu el să privească la copaci, apoi să-i lege unul de altul, zicându-i zmeului că el nu stă să ia copacii unul câte unul, ci duce toată pădurea acasă. Atunci zmeul îi spuse că duce el şi lemnele lui Stan, numai să lase pădurea la locul ei. Stan nu se învoi până când zmeul nu-i făgădui că va primi simbria de şapte ori câte şapte saci cu galbeni.
Acasă, zmeoaica nu prea se îndura să îi da atâţia bani şi îi zise zmeului să îl omoare pe Stan la noapte, să-i dea cu buzduganul în frunte când va dormi. Numai că Stan auzise şi puse în pat în locul lui troaca porcilor, iar el se culcă sub pat. Zmeul veni şi sfărâmă troaca cu buzduganul, apoi plecă mulţumit că a scăpat de Stan. Dimineaţă şi el şi zmeoaica rămaseră încremeniţi când îl văzură pe Stan viu şi frumos ca un măr. Îl întrebară cum a dormit şi el spuse că a dormit bine, dar l-a pişcat un purice de frunte.
Speriaţi de aşa voinic, îi dădură banii, numai să plece, dar el, îngrozit că nu va putea căra atâţia saci cu galbeni, se făcu că vrea să-i mai slujească un an. Atunci zmeul îi mai dădu încă de şapte ori câte şapte saci cu galbeni şi-i spuse că îi duce el toată comoara asta acasă. Stan se învoi bucuros şi plecară, dar, când se apropiară de casa lui, începu să se teamă că zmeul, ştiind unde stă, va veni să îşi ia banii înapoi. Îl scăpară de grijă copiii lui, care, de cum zăriră zmeul, năvăliră flămânzi, cu câte un cuţit şi o furculiţă în mâini, strigând că ar mânca toţi carne de zmeu. Zmeul aruncă sacii şi fugi înspăimântat şi de atunci nu a mai cutezat să se arate în lume.
Iar Stan, tocmai când număra galbenii cu nevasta şi copiii, se trezi că vin şi ciobanii cu oile pe care le promiseseră dacă îi scapă de zmeu, că de, când dă, Dumnezeu dă cu amândouă mâinile!
Au fost odată, într-o margine de sat, un om, pe nume Stan, şi muierea lui. Ea era tristă mereu şi degeaba încerca soţul ei să afle de ce, că ea nu voia să-i spună, căci, zicea ea, avea să fie şi el trist dacă află. Dar Stan nu se lăsă şi pînă la urmă ea […] (...)
Odată, Păcală stătea la marginea unei păduri. Deodată vede o trăsură venind spre el. Repede se scoală, ia un trunchi mare de copac, şi-l ridică drept în sus. În trăsură era boierul, cucoana şi vizitiul, care mâna caii. Boierul, văzând pe Păcală, spuse vizitiului să oprească trăsura: – Bună ziua! Păcală răspunde: – Mulţămim! – […] (...)
A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. În mijlocul codrilor; lângă drumul cel mare, lângă drumul cel de ţară, pe unde umblă şi trece împăratul cu voinicii săi, era odinioară o crâşmă, la crâşma aceea era o crâşmăriţă; crâşmăriţa avea o fată, şi pe fată o chema Floriţa. Fata asta […] (...)
A fost odată ce-au fost; a fost un om şi-o femeie, bărbat şi muiere, oameni de treabă, el bun şi ea cuminte, încât li se dusese vestea că trăiesc bine şi toţi se bucurau când treceau pe la casa lor. Niciodată el nu zicea ba când ea zicea da, dar nici ea nu ieşea din […] (...)
A fost ce-a fost: dacă n-ar fi fost nici nu s-ar povesti. A fost odată un împărat, – un împărat mare şi puternic; împărăţia lui era atât de mare, încât nici nu se ştia unde se începe şi unde se sfârşeşte. Unii ziceau că ar fi fără de margini. Iar alţii spuneau că ţin minte […] (...)
A fost odinioară un împărat care avea trei fete, dintre care cea mai mare era frumoasă, cea mijlocie şi mai frumoasă, iar cea mai tânără, Ileana, atâta de frumoasă încât şi Sfântul Soare se oprea în cale ca s-o vadă şi să se desfăteze de frumuseţea ei. Într-o zi împăratul primi carte şi veste de […] (...)