– Fată, hăi, ia ascultă aici: spune-i lui tată-tău să mă ia de nevastă, şi de s-o învoi, o să te ţin ca-n puf şi-o să-ţi dau în fiecare dimineaţă numai lapte, ca să-ţi speli feţişoara, iar de băut, numai vin dă-l bun, iar fetei mele o să-i dau apă de spălat şi apă de băut.

Fata se duse acasă şi-i spuse lui taică-său vorbele femeii. Omul rămase pe gânduri şi tot chibzuia:

– Oare ce să fac? Că însurătoarea e şi desfătare, dar şi chin!

Şi pentru că nu se putea hotărî nici într-un fel, nici într-altul, îşi scoase în cele din urmă cizma din picior şi-i spuse fetei:

– Uite, cizma asta are o gaură în talpă. Du-te cu ea în pod şi atârn-o de cuiul cel mare din grindă şi vezi de toarnă apă în carâmb. Dacă apa nu s-o scurge din cizmă, să ştii că mă-nsor, iar de n-o ţine apa, nu mă mai însor, asta-i hotărât!

Fata făcu aşa cum îi spusese taică-său, dar gaura din talpă se strânse de apă şi cizma rămase plină până-n marginea carâmbului. După ce văzu cum stă treaba, fata se duse degrabă la taică-său de-i spuse ce s-a întâmplat cu apa din cizmă. Se miră el de cele ce-i spusese fata şi, până la urmă, se urcă în pod să se încredinţeze cu ochii lui de-i adevărat ori ba. Şi văzând el că fata-i spusese numai adevărul, se duse la văduvă şi-o luă de nevastă.

Dis-de-dimineaţă, când se sculară fetele din aşternut, fata unchiaşului găsi lapte de spălat şi vin de băut, iar fata babei, apă de spălat şi apă de băut. A doua zi însă, amândouă fetele nu găsiră decât apă de spălat şi apă de băut. Şi aşa a rămas să fie în toate zilele de aici înainte…

Maştera o duşmănea de moarte pe fata moşului şi, pe zi ce trecea, nu ştia ce să mai scornească pentru a o obidi şi a o face să se scârbească de viaţă.

Şi în acelaşi timp o şi pizmuia pe fată, fiindcă era frumoasă şi bună, pe câtă vreme a ei era urâtă şi haină la suflet.

Într-o iarnă, pe vremea când crăpau şi ouăle corbului de ger şi zăpada se aşternuse atât de înaltă peste dealuri şi văi că trebuia să înoţi prin ea, nu alta, baba făcu o rochie de hârtie şi, chemând-o pe fata unchiaşului, îi zise:

– Îmbracă-te cu rochia asta şi du-te chiar acu’ în pădure de-mi culege un coşuleţ cu fragi, că mi s-a făcut poftă!

– Doamne, Dumnezeule, spuse fata, dar unde s-au mai pomenit fragi pe timp de iarnă!? Pământul e îngheţat bocnă şi-i atâta zăpadă, că a acoperit totul… Şi-apoi, cum o să umblu numai în rochia asta de hârtie?! Că afară e un ger de-ţi taie suflarea şi te-ngheaţă. Şi-o să sufle crivăţul prin rochie şi mi-or sfâşia-o mărăcinii!

– Cum, îndrăzneşti să mi te pui împotrivă? se stropşi la ea maştera. Mişcă-te de aici cât mai iute şi nu care cumva să-mi vii fără fragi!

Îi dete apoi o fărâmă de pâine uscată şi-i zise:

– Asta o să-ţi fie de ajuns pentru toată ziua şi încă prea mult!

Dar în sinea ei gândi: "Las’ că o să îngheţi tu de frig şi o să mori de foame şi n-o să te mai văd înaintea ochilor!"…

Fata n-avu încotro, îmbrăcă rochia de hârtie, luă coşuleţul şi porni în pădure. Cât cuprindeai cu ochiul nu se zărea decât zăpadă şi iar zăpadă, şi nici un firicel de iarbă nu-şi arăta pe nicăieri săbiuţa-i verde. Când ajunse fata în pădure, văzu o căsuţă la fereastra căreia priveau trei pitici bărboşi. Fata le dădu bineţe şi bătu cu sfială la uşă. Piticii, care o văzuseră încă de pe drum, rostiră cu toţii-ntr-un glas:

– Intră, fetiţă, intră!

Fata păşi pragul, se aşeză pe laviţa de lângă vatră, ca să se încălzească şi începu să muşte din codrul de pâine uscată.

– Dă-ne şi nouă o bucăţică, o rugară piticii, că n-am luat nimic în gură pe ziua de azi!

– Cu dragă inimă! le răspunse fata, rupse în două bucata de pâine şi le dădu jumătate.

– Ce cauţi în pădure pe-o vreme câinoasă ca asta, copilă dragă? o întrebară piticii. Şi cum se face că pe un ger ca ăsta de crapă până şi pietrele umbli atât de subţirel îmbrăcată?!

– Ce-s eu de vină dacă pe asta mi-a dat-o s-o îmbrac mama vitregă! zise fata, oftând cu obidă. Mi-a poruncit să umplu cu fragi coşuleţul de-l vedeţi aici şi m-a ameninţat că de nu l-oi putea umple nu mai am ce căuta acasă!

După ce fata îşi sfârşi bucăţica de pâine, piticii îi dădură o mătură şi-i ziseră:

– Ia du-te de mătură zăpada de la uşa din dosul casei! Cum ieşi din odaie, piticii începură să se sfătuiască între ei:

– Ce să-i dăruim noi fetei, pentru că a fost cuminte şi bună şi a împărţit pâinea cu noi?

Primul dintre pitici grăi:

– Eu îi menesc să fie din zi în zi mai frumoasă.

Al doilea urmă:

– Iar eu, ca de câte ori deschide gura să rostească o vorbă, să-i cadă câte-un galben din gură.

Iar al treilea zise:

– Iar eu, ca să vină un fecior de împărat şi s-o ia de nevastă.

Fata făcu precum îi spuseseră piticii. Mătură zăpada din dosul căsuţei şi ce credeţi că-i fu dat să vadă? O mulţime de fragi îşi arătau căpşoarele deasupra zăpezii, toate roşii ca sângele, de coapte ce erau! Cu inima plină de bucurie, fata se grăbi să-şi umple coşuleţul şi, după ce mulţumi piticilor şi-şi luă rămas bun de la fiecare, porni în fugă spre casă să ducă fragii.

Cum intră pe uşă şi dădu bună seara, numai ce se pomeni că-i pică un ban de aur din gură. Povesti apoi ce i s-a întâmplat în pădure şi de câte ori spunea o vorbă îi cădea câte-un ban de aur, astfel că-n scurtă vreme se umplu întreaga odaie.

– Ia te uită ce nesocotinţă, să arunci aşa cu banii…? făcu soră-sa vitregă şi-n sufletul ei era neagră de pizmă.

Şi pe dată se hotărî să plece şi ea în pădure. Dar mamă-sa căută s-o oprească zicându-i:

– Nu te las, fata mamei, că mă tem să nu-mi degeri pe drum de frig, că suflă crivăţul cum nu s-a mai pomenit.

Dar fata nici nu voi să audă de aşa ceva şi stărui morţiş în hotărârea ei. Dacă văzu baba că nu e chip s-o înduplece, îi făcu o scurteică bună, căptuşită cu blană, şi-i pregăti, să aibă de drum, pâine cu unt şi cozonac.

Fata se încotoşmănă cu blana şi-o porni apoi spre pădure. Şi nu se opri decât când ajunse în dreptul căsuţei piticilor. Piticii se aflau tot la geam şi priveau afară, dar fata nici nu-i luă în seamă şi nu le dădu bineţe. Şi intră buzna pe uşă, fără s-o poftească nimeni. Ajunsă în casă, îşi căută un loc lângă vatră şi începu să înfulece cu poftă.

– Dă-ne şi nouă puţin, o rugară piticii.

Dar fata răspunse cu gura plină:

– Da’ ştiţi c-aveţi haz! Abia de-mi ajunge mie; de unde să vă mai dau şi vouă?!

După ce sfârşi de mâncat, piticii îi ziseră:

– Ia mătura asta şi du-te de mătură zăpada la uşa din dos!

– Căutaţi-vă pe altul să vă măture zăpada, ori de nu, măturaţi singuri, le răspunse fata mânioasă, că doar n-am slugărit la uşa voastră!

Stătu ea o bucată de vreme pe laviţa de lângă cuptor şi, văzând că piticii n-au de gând să-i dăruiască nimic, ieşi pe uşă afară, supărată foc.

După ce o văzură plecată, piticii începură să se sfătuiască între ei:

– Ce să-i menim pentru că-i atât de pizmaşă şi haină la suflet şi nu se îndură să dea nimănui nimic?

Primul pitic grăi:

– Eu îi menesc să fie din zi în zi mai urâtă!

Cel de-al doilea urmă:

– Iar eu, ca de câte ori o rosti o vorbă, să-i sară câte-o broască din gură!

Al treilea grăbi să-i ureze şi el:

– Iar eu, să-i cadă pe cap atâtea nenorociri şi să îndure atâtea suferinţe câte i se cuvin pentru câinoşenia ei!

Fata căută ce căută prin pădure şi, negăsind fragi, porni mânioasă spre casă. Şi cum păşi pragul, vru să-i povestească maică-sii ce-a văzut în pădure, dar n-apucă să rostească o vorbă, că-i şi sări din gură o broască. Şi tot aşa, de câte ori da să spună ceva, lepăda câte-o broască, că toată lumea se ferea din calea ei, cuprinsă de scârbă.

Când văzu ce pacoste a dat peste capul fiică-sii, baba se învenină de necaz şi nu ştiu ce blestemăţii să mai scornească pentru a o pierde pe fata unchiaşului, care din zi în zi se făcea tot mai frumoasă. În cele din urmă luă o căldare şi o puse pe foc, iar când apa începu să dea în clocot, aruncă înăuntru mai multe caiere de in, pe care le lăsă să fiarbă bine. Când socoti c-au fiert de ajuns, i le puse fetei pe umeri şi, dându-i un topor, o trimise la gârlă să facă o copcă în gheaţă şi să înălbească tortul.

Fata se supuse, că n-avea încotro, şi, ducându-se la gârlă, începu să spargă gheaţa cu toporul. Şi cum spărgea ea aşa, numai ce vede venind o caleaşcă trasă de patru cai albi, în care se afla împăratul. Caleaşca opri drept în faţa ei şi împăratul, scoţându-şi capul pe fereastră, o întrebă cu blândeţe:

– Fata mea, cine eşti şi ce faci aici?

– Sunt o fată sărmană şi înălbesc tortul, răspunse ea.

Împăratului i se făcu milă de dânsa şi când văzu cât e de frumoasă o întrebă din nou:

– N-ai vrea să vii cu mine?

– Ba aş vrea cu dragă inimă! grăi fata, care nu mai putea de bucurie că-n sfârşit avea să scape de babă şi de sora ei vitregă.

Fata se urcă apoi în caleaşcă şi porni la drum în tovărăşia împăratului. Şi de-ndată ce sosiră la palat, făcură nuntă mare, după cum ursiseră piticii din pădure.

După un an împărăteasa născu un fecior. Când auzi maştera de norocul care dăduse peste fată, veni împreună cu fiică-sa la palatul împărătesc, chipurile s-o vadă, că li-era dor.

Dar planul lor era ticluit dinainte şi, când împăratul ieşi din iatac pentru câtăva vreme, zgripţuroaica o şi apucă pe împărăteasă de cap, iar fiică-sa de picioare şi, ridicând-o din pat, o zvârliră pe fereastră în râul care curgea pe lângă zidurile palatului. Fata cea urâtă se grăbi să se culce în locul împărătesei şi baba îi trase aşternutul până peste cap, ca să nu fie cumva recunoscută. Când se întoarse împăratul şi vru să stea de vorbă cu împărăteasa, baba îl opri zicându-i:

– Dă-i pace, măria ta, că acum năduşeşte şi nu i-e gândul să stea la taclale!

Împăratul nu bănui nimic rău şi veni a doua zi. Dar de cum intră în vorbă cu nevastă-sa, băgă de seamă că la fiecare vorbă de-a ei îi sare câte-o broască din gură, pe câtă vreme, înainte, îi săreau numai bani de aur.

Se minună el de schimbarea asta şi-o întrebă pe babă dacă nu ştie care-i pricina, dar ea îl linişti spunându-i că aşa li se întâmplă câteodată lăuzelor; că totul se trage din pricina fierbinţelii de ieri şi că-n scurtă vreme avea să-i treacă…

Dar peste noapte, ajutorul de bucătar îşi aruncă privirea pe fereastră şi văzu cum venea pe gârlă o raţă, înotând de zor şi întrebând cu grai omenesc:

– Ce faci, împărate luminate? Dormi, ori veghezi pe înnoptate?

Văzând că cel întrebat nu răspunde, raţa mai zise:

– Dar oaspeţii mei s-au culcat?

Şi atunci ajutorul de bucătar îi răspunse:

– Dorm de mult, de când s-a înserat!

Raţa întrebă apoi:

– Da’ copilaşul meu ce mai face?

Şi ajutorul de bucătar răspunse:

– În leagăn de mătase doarme-n pace!

De cum auzi vorbele astea, raţa îşi recăpătă înfăţişarea împărătesei, intră în palat, îi dădu copilului să sugă, îi potrivi aşternuturile şi apoi, prefăcându-se iar în raţă, o porni înot în susul gârlei.

Veni aşa două nopţi de-a rândul, iar în cea de-a treia noapte îi spuse ajutorului de bucătar:

– Du-te şi-i dă de veste împăratului să ia paloşul şi să-l învârtească pe prag, de trei ori, deasupra capului meu!

Ajutorul de împărat alergă şi-i spuse împăratului tot ce văzuse şi auzise. Împăratul scoase paloşul din teacă şi, oprindu-se în prag, îl învârti de trei ori deasupra raţei. Şi la a treia învârtitură, numai ce văzu că se preface raţa iarăşi în împărăteasă: şi era voinică, sănătoasă şi plină de voioşie ca atunci când o văzuse ultima oară. Când auzi haina de maşteră că s-au schimbat lucrurile şi că împărăteasa cea adevărată e din nou în palat, se grăbi să-i spună fiică-sii:

– Hai s-o ştergem de-aici cât mai e timp, până ce nu pune împăratul slujitorii să ne prindă şi să ne pedepsească!

Şi chiar în noaptea aceea reuşiră să se strecoare din palat şi, mergând pe drumuri lăturalnice, ieşiră din oraş şi trecură de hotarele împărăţiei. Dar pe oriunde treceau ori căutau să facă popas, oamenii le întorceau cu scârbă spatele, şi nu e de mirare: că de cum dădea fata cea urâtă să spună o vorbă, îi şi sărea câte-o broască din gură. Şi tot aşa se făcu că nimeni nu se mai îndură de ele să le ajute în vreun fel. Şi pe drept cuvânt gândeau oamenii în sinea lor: "Numai peste un om rău la suflet şi câinos din cale afară poate să cadă aşa pacoste!"

Rătăciră ele aşa din loc în loc, din ţară-n ţară, ca nişte pribegi fără căpătâi, şi nimeni nu voia să audă de ele şi să le dea adăpost.

Iar împărăteasa cea tânără trăi de aci înainte în bucurie şi fericire împreună cu împăratul şi feciorul lor.

Se gândiră mulţi să-şi încerce norocul şi-ntre ei iată că s-au nimerit să fie şi trei croitori, pe care întâmplarea îi adusese pe acelaşi drum. Când plecaseră în peţit, doi dintre ei, care erau mai mărişori de ani, îşi făcuseră socoteală că aşa cum nu dăduseră niciodată greş cu acul, şi doar era vorba de împunsături iscusite, nu jucărie! n-aveau să dea greş nici acum, când trebuia să dezlege doar o ghicitoare. Cel de-al treilea îşi dădu cu ideea că de aici o să-i vie şi lui norocul, că din altă parte, ştia el bine, n-avea de unde să-l aştepte…

Cei doi, văzând câte parale face, încercară să-l povăţuiască:

– Măi flăcăule, mai bine ţi-ai vedea de treabă şi-ai sta frumuşel acasă, că aşa, fără minte cum eşti, tot n-ai s-ajungi la nimic!

Dar te pui cu el! Avea inima uşoară, de parcă i-ar fi adus laude că e cine ştie ce isteţ, şi le zise că, de vreme cea clocit în minte gândul ăsta, n-o să-l lase nici în ruptul capului şi că de găsit o să găsească într-un fel cum s-o scoată la capăt. Şi-o porni la drum, plin de voioşie, de parcă toată lumea era a lui.

Când ajunseră la curtea împărătească, cei trei croitoraşi trimiseră vorbă domniţei că aşteaptă să-i pună şi pe ei la încercare cât mai degrabă, întrucât ei sunt tocmai oamenii potriviţi s-o dezlege, având o minte atât de subţirică, c-ar putea-o trece cu uşurinţă prin urechea unui ac.

În clipa când se înfăţişară înainte-i, domniţa întrebă:

– Am două feluri de păr în cap: de câte culori or fi?

– Păi dacă-i vorba numai p-atât, se grăbi să răspundă cel mai în vârstă dintre croitori, apoi trebuie să fie negru şi alb, ca postavul care bate-n culoarea piperului şi-a sării, de se cheamă chiar aşa: sare şi piper.

După ce-i ascultă răspunsul, domniţa-i zise:

– N-ai ghicit; să vedem ce spune mijlociul.

Al doilea fu încredinţat c-o brodeşte sigur şi zise:

– De nu e nici alb, nici negru, atunci de bună seamă că-i roşu şi cafeniu, ca surtucul pe care-l poartă taica la sărbători.

– N-ai ghicit nici tu, răspunse domniţa. Ia să-l auzim pe prâslea, că, după nas, mi s-ar părea că ştie el ceva…

Croitoraşul nu luă în seamă batjocura şi, înaintând fără sfială, grăi:

– Domniţa are pe dup-o ureche un fir de păr ca argintul şi altul ca aurul şi astea sunt cele două feluri de păr.

Auzindu-l, domniţa se îngălbeni ca şofranul şi fu cât pe-aci să leşine de spaimă, căci croitoraşul ghicise ceea ce ea credea că nici un om de pe faţa pământului n-ar putea să ştie. Totuşi, cercă să se stăpânească şi, după ce-şi mai veni în fire, zise:

– Dac-ai ghicit, ai ghicit, nu mă pot împotrivi… Dar vorba e că doar cu atât n-o să mă poţi lua de nevastă şi se cade să te mai supun la o încercare! Jos în grajd am un urs. Să dormi la noapte cu el şi dacă mâine-n zori, când m-oi trezi eu, te mai afli în viaţă, să ştii că te iau de bărbat. Dar în sinea ei se gândea aşa: "Las’ că mă descotorosesc eu de tine, procopsitule, că din ghearele ursului până acum n-a scăpat nimeni cu zile!"

Dar croitoraşul nu se înspăimântă defel, ci, dimpotrivă, grăi cu veselie:

– Ciocul şi norocul! Că ăl de îndrăzneşte şi încearcă înseamnă că pe jumătate a şi câştigat.

De îndată ce se lăsă înserarea, îl duseră pe croitoraş în grajd, unde-şi avea ursul culcuşul. Cum îl văzu, dihania vru să se năpustească asupră-i şi să-i dea una zdravănă cu laba, de bun venit.

– Hei, mai încet, mai încet, ursule, strigă croitoraşul. Ce te pripeşti aşa? Că te-oi potoli eu, să mă pomeneşti!

Şi ca şi când n-ar fi avut nici o grijă şi nu l-ar fi aşteptat nici o primejdie, scoase domol din buzunar nişte nuci şi spărgându-le între dinţi începu să le ronţăie miezul. Când văzu asta ursul, i se făcu poftă să mănânce nuci. Croitoraşul, care era un pişicher cum nu s-a mai văzut, băgă mâna-n buzunar şi făcându-se, pasămite, că-şi uitase cum l-a primit ursul, îi întinse un pumn plin, dar nu de nuci, ci de pietre…

Ursul le vârî în gură la iuţeală, dar nu le putu sparge, oricât încleştă el din măsele, şi se căzni de-l trecură zeci de sudori.

"Poftim, gândi el despre dânsul, ditamai namila şi mi s-au muiat balamalele, de nu mai pot sparge nici o nucă!" Iar croitoraşul îi zise, ca şi când n-ar fi fost de rangul lui o asemenea treabă:

– Na, sparge-mi şi nucile mele! Vai de tine, măi, ursule, îl înfruntă croitoraşul, ai o gură cât o şură şi nişte măsele cât dinţii greblei, da’ degeaba, că nu eşti în stare să spargi nişte nuci… Luă pietrele şi se prefăcu că le bagă-n gură, dar cum era iute de mână, le schimbă c-o nucă şi, trosc! o sparse între dinţi…

– Ia să mai încerc şi eu o dată, zise atunci ursul, înciudat şi ruşinat în acelaşi timp. Când mă uit la tine cum le spargi, mi se pare că-i lucru lesne, dar mai adineauri era cât pe-aci să-mi iasă falca din loc de-atâta caznă.

Croitoraşul îi întinse iar o mână de pietre şi ursul crâşca din măsele, dând să le spargă, de săreau scântei, dar tot degeaba…

Flăcăul nostru nu lua în seamă de era ursul supărat ori ba, că vesel nu prea cred eu să fi fost după o asemenea ocară, şi-şi vedea de treaba lui.

Mai lăsă el să treacă un timp şi după aceea îşi scoase o scripcă de sub haină şi şi-o potrivi în bărbie, să cânte din ea niţeluş. Când auzi ursul cântecul nu se mai putu stăpâni, de parcă îi ardea jar sub tălpi, şi începu să-i tragă o bătută, că sărea cojocul pe el, nu altceva. Şi cum îi plăcuse tare mult cântecul, îl întrebă pe flăcău:

– Ia ascultă, bre, e greu să cânţi la drăcia asta?

– Da’ de unde, i-o jucărie, îi răspunse croitoraşul. Ia uită-te ici: cu stânga plimbi degetele pe coarde, iar cu dreapta tragi arcuşul peste ele… Şi după aia cântecul izvorăşte singur din scripcă, să-ţi ciuleşti urechile şi să-l tot auzi: Trai-lai-la-la! Trai-lai-la-la!

– Tare mult mi-ar place să deprind şi eu meşteşugul ăsta, zise ursul, ca să nu mai am nevoie de-un scripcar, când mi-o veni chef să joc, ci să-mi cânt singur… N-ai vrea să mă-nveţi?

– Cum să nu, bucuros, se grăbi să-i răspundă croitoraşul, dar, mai înainte de toate, trebuie să-mi dau seama de ai îndemânare. Şi îndemânarea asta după labe se vede; ia arată-mi-le! Olio, câta mai unghiile! Trebuie să ţi le mai scurtez niţeluş, că altfel vatămi strunele…

De unde aduse o menghină, nu ştiu, destul că-l momi pe urs să-şi pună labele-n ea şi strânse şurubul, că i se învineţiră degetele de atâta strâns. Apoi îi spuse ursului, râzându-şi de el:

– Acu’ aşteaptă până ce-oi veni cu o foarfecă, că doar nu-i zor!

Ursul începu să mormăie şi să se zvârcolească de durere şi ciudă, dar croitoraşul nu-l luă în seamă şi-l lăsă să mormăie cât i-o plăcea, de parcă n-ar fi fost lângă el să-l audă. Îşi potrivi într-un colţ o mână de paie şi, culcându-se pe ea, dormi fără grijă până a doua zi dimineaţa.

Când îl auzi domniţa pe urs mormăind, crezu că mormăie şi nu-şi mai găseşte astâmpăr de bucurie că-i făcuse croitoraşului de petrecanie. A doua zi, în revărsatul zorilor, se sculă veselă şi fără griji, dar când dădu să se apropie de grajd, ce-i văzură ochii? Ghiujul de croitoraş se hlizea la ea, teafăr şi nevătămat, de parcă toată lumea era a lui şi nu l-ar fi ameninţat nicicând vreo primejdie. Acu’, biata domniţă ce putea să mai zică?! Apucase de făgăduise în faţa oamenilor c-o să-l ia de bărbat şi n-avea cum să-şi mai calce cuvântul.

Împăratul dete poruncă să se aducă o caleaşcă şi domniţa se urcă în ea, alături de croitoraş. Vezi însă că cei doi tovarăşi ai croitoraşului erau negri la inimă şi-l pizmuiau pe flăcău pentru că dăduse peste un asemenea noroc şi, mai înainte ca alaiul să pornească spre biserică, alergară în cea mai mare grabă să desfacă labele ursului din strânsoare şi-l lăsară slobod.

Ursul abia aştepta clipa asta; turbat de mânie, o luă la fugă, gâfâind de sforţarea pe care o făcea, ca să ajungă din urmă caleaşca. Şi mormăia atât de grozav, că domniţa îl auzi încă de departe şi începu să ţipe îngrozită:

– Vai de mine şi de mine, s-a luat ursul după noi şi vrea să te mănânce!

Dar croitoraşului nostru ce-i veni în gând? Sprinten cum era şi uşor, se lăsă cu capu-n jos şi întinzând picioarele afară, prin fereastră, şi le împreună de-ai fi zis că sunt menghină. Şi strigă la urs, din goana cailor:

– Uite, vezi menghina? Şterge-o, ori de nu, acu’ îţi prind labele într-însa!

Când văzu ursul cum stă treaba, îl apucă un cârcel la inimă şi-o luă la fugă înapoi de-i sfârâiau călcâiele…

Iar croitoraşul nostru se duse în tihnă la biserică, unde se cunună cu domniţa. Şi trăiră fericiţi împreună, până la adânci bătrâneţi.

Cine nu crede ce vă zisei, să dea pe loc un pitac, să-i cumpăr o poveste mai adevărată…

Şi văzând până unde ajunsese bătrânul cu nevolnicia, fiul şi noră-sa se umplură de scârbă. Nu-i mai aşezară să mănânce cu ei la masă, ci-l puseră într-un colţ, lângă vatră.

Şi din ziua aceea îi dădeau mâncarea într-o strachină de lut, şi nici măcar atât cât să se sature. Bătrânul căta cu jind la masa încărcată cu bucate, şi ochii lui lăcrimau de amărăciune.

Într-o zi, strachina de lut îi scăpă din mâinile cuprinse de tremur; căzu pe jos şi se făcu cioburi. Când văzu asta, nora apucă să-l certe de zor, dar bătrânul se închisese în amărăciunea lui şi nu scotea o vorbă. Din când în când, numai, scăpa câte-un oftat adânc.

"Asta e prea de tot!" îşi spuseră în sinea lor bărbatul şi nevasta. Şi-i cumpărară din târg o strachină de lemn, pe câteva părăluţe. Bietul bătrân trebui să mănânce de aici înainte doar din strachina de lemn.

Şi iată că odată, înspre seară, cum şedeau cu toţii în odaie, nepoţelul, să tot fi avut gâgâlicea de copil vreo patru anişori, începu a-şi face de joacă cu nişte scândurele.

– Ce faci tu acolo? îl întrebă taică-său.

– Fac şi eu o covăţică, îi răspunse copilaşul, din care să mănânce tata şi mama, când n-or mai fi în putere, ca bunicul!

Amândoi cătară mult timp unul la altul şi de amar şi de rusine îi podidi plânsul. Îl poftiră de îndată pe bătrân să se aşeze la masa lor şi, din ziua aceea, mâncară iarăşi cu toţii împreună. Şi din când în când se mai întâmpla ca bătrânul să verse din mancare, acum însă nu-l mai lua nimeni la rost…

Şi mergând ei aşa, într-o seară, după ce soarele apuse în dosul munţilor, numai ce le veniră în auz sunetele unui cântec îndepărtat, care se desluşea din ce în ce mai mult. Şi cum cântecul suna ciudat dar şi deosebit de plăcut, îşi uitară de orişice oboseală şi-o luară repede înspre partea de unde venea cântecul.

Luna răsărise de-acum pe cer şi lumina drumul ca ziua, aşa că cei doi călători putură să meargă fără de nici o oprelişte. Şi-n curând, ajunseră la o colină. Şi pe colina aceasta zăriră o mulţime de omuleţi care se ţineau de mână şi dănţuiau plini de voioşie, învârtindu-se în cerc. Şi-n timp ce jucau de mama focului, cântau cu toţii o melodie tare duioasă. Păsămite, ăsta era cântecul pe care-l desluşiseră cei doi călători. În mijlocul piticilor se afla un bătrân, care era mai mare de stat decât ceilalţi şi omuleţul ăsta purta un veşmânt împestriţat cu toate culorile şi-avea o barbă cenuşie, care-i atârna până la glezne.

Croitorul şi giuvaergiul se opriră să privească la dănţuiala piticilor şi se minunară de frumusestea jocului şi de dulceaţa cântecului.

La un moment dat, bătrânul le făcu semn să intre şi ei în joc şi omuleţii desfăcură cercul cu dragă inimă, îmbiindu-i la rându-le să se prindă în horă.

Cum era îndrăzneţ din fire, giuvaergiul se şi apropie dar vezi că croitorul se sfii la început şi rămase pe loc. Dar când văzu cum se veselesc cu toţii, îşi luă inima în dinţi şi se prinse şi el în joc. Cât ai clipi, cercul se închise din nou şi prichindeii se prinseră să cânte şi să topăie ca nişte apucaţi, făcând sărituri de doi coţi. În acest timp, bătrânul scoase un paloş care-i atârna la cingătoare şi începu să-l ascută.

Şi când fu de ajuns de ascuţit, aruncă o privire înspre cei doi străini că li se făcu la amândoi inima cât un purice. Dar până să se gândească bine la ce aveau de făcut, bătrânul îl apucă pe giuvaergiu de chică şi, cu cea mai mare iuţeala, îi tăie părul de pe cap şi mândreţea de barbă stufoasă. Şi la fel păţi şi croitorul.

După ce-i sluţi astfel, bătrânelul îi bătu pe umăr, de parcă ar fi vrut să le spună că e bucuros că nu s-au împotrivit şi, dacă văzură asta, celor doi le mai veni inima la loc.

Moşneagul le arătă cu degetul o grămadă de cărbuni şi le dădu de înţeles să-şi umple cu ei buzunarele. Şi cu toate că nu pricepeau la ce le-ar putea folosi nişte cărbuni, amândoi îl ascultară. Apoi plecară mai departe, să-şi găsească un culcuş peste noapte, că picau de somn.

Merseră ei ce merseră, dar nu prea mult şi când ajunseră în vale, clopotele de la biserică băteau de miezul nopţii. Şi pe dată cântecul amuţi. Tot alaiul piticilor se făcu nevăzut şi colina rămase pustie în lumina lunii. Cei doi călători găsiră adăpost la un gospodar care se îndură de ei să-i lase în grajd. Şi făcându-şi culcuşul pe-un maldăr de paie, amândoi se culcară, învelindu-se cu ţoale, că se lăsase frigul. Vezi însă că din pricina oboselii, uitaseră să-şi scoată cărbunii din buzunar şi o greutate care-i înghioldea şi-i apăsa îi făcu să se trezească mai devreme ca de obicei. Băgară ei mâna în buzunar, să vadă ce-i supără, şi când o scoaseră, nu le veni să-şi creadă ochilor că în loc de cărbuni era plină de aur! Şi ce crezi, părul de pe cap şi barba le crescuseră la loc, din belşug.

Acu’ erau oameni avuţi, dar vezi că giuvaergiul, care din fire era mai hrăpăreţ, îşi umpluse mai vârtos buzunarele decât croitorul şi avea de două ori mai mult aur decât acesta. Dar parcă era mulţumit! Un hrăpăreţ, când are mult jinduieşte după şi mai mult… Cum era lacom de avere, giuvaergiul îi propuse croitorului să mai zăbovească pe acele locuri şi, când s-o întuneca, să meargă iarăşi la colina unde-i găsise pe pitici şi să ia cu ei o comoară şi mai mare. Vezi însă că croitorul nici nu vru să audă de aşa ceva.

– Eu sunt mulţumit cu ce am. Peste puţin o să ajung meşter şi-o să mă însor cu aleasa inimii. Şi pot spune că o să fiu un om fericit… La ce m-aş lăcomi?

Dar ca să-i facă pe plac, mai rămase încă o zi în satul unde mânaseră peste noapte. Către seară, giuvaergiul îşi atârnă pe umăr câteva traiste ca să poată îndesa în ele cât mai mulţi cărbuni şi-o porni la drum către colina piticilor. Şi ca şi în noaptea trecută, îi află pe toţi acolo, jucând de mama focului şi cântând. Moşneagul îl mai tunse o dată chilug şi după asta îl îndemnă să ia din grămada de cărbuni. Giuvaergiul doar atâta aştepta şi începu să-şi umple traistele cât încăpea în ele. Apoi se întoarse fericit în satul unde aştepta croitorul şi, culcându-se, se acoperi cu haina. Şi mai înainte de a adormi, îşi spuse: "Chiar dacă m-o înghioldi aurul de mi-o scoate sufletul, o să strâng din dinţi şi-o să rabd!" Şi dormi el legănat de dulcea presimţire că a doua zi va fi un om putred de bogat.

În zori, de cum deschise ochii, se sculă să-şi cerceteze buzunarele, dar nu mică-i fu mirarea când scoase de acolo doar cărbuni. Şi oricât de mult căuta, nu găsi decât tot cărbuni. "Nu-i mare pagubă, se mângâie el, că tot mi-a mai rămas aurul pe l-am dobândit în noaptea trecută!" Şi se duse să-l ia de unde îl ascunsese, ca să-şi mai bucure ochii cu strălucirea lui. Şi ce crezi, odată rămase încremenit de spaimă, că-n locul aurului erau acum doar cărbuni! De amar, se bătu peste frunte cu palma plină de negreală şi pe loc simţi că tot capul îi este neted ca în palmă, şi la fel şi bărbia.

Vezi însă că nenorocirea lui nu luase încă sfârşit… Abia acum băgă de seama că pe lângă cocoaşa din spate, îi mai crescuse o cocoaşă la fel de mare şi-n faţă. Abia atunci pricepu că fusese pedepsit pentru lăcomia lui şi, de mâhnit ce era, începu să se jelească amarnic. La ţipetele lui, croitorul cel cumsecade se trezi din somn şi găsi o mulţime de vorbe bune ca să-i ogoiască durerea:

– Ai fost tovarăşul meu de drum şi-o să rămâi la mine cât oi trăi. Şi-o să împărţim averea frăţeste.

Croitoraşul se ţinu de cuvânt, dar bietul giuvaergiu trebui să poarte toata viaţa cele două cocoaşe. Şi cum rămăsese chelbos, trebui să-şi acopere capul cu o căciulă, ca să nu i se vadă beteşugul ăsta.

– Măi, băiete, dă-mi şi mie o bucată din cozonacul tău şi lasă-mă să sorb o înghiţitură de vin, că nu mai pot de foame şi sete şi mă simt sleit!

Vezi însă că flăcăul se ţinea că-i deştept şi se răsti la omuleţ:

– Da’ ştii că n-ai pretenţii mari! Păi dacă ţi-oi da din cozonacul şi din vinul meu, mie ce-mi mai rămâne? Vezi-ţi de drum şi nu mai supăra oamenii cerşind!

Şi lăsându-l în plata Domnului pe omuleţ, îşi văzu de drum mai departe. Ajunse la locul cu pricina şi se apucă imediat de lucru. Dar în timp ce se căznea să doboare un copac, loviturile cădeau anapoda; şi, ca un făcut, îi scăpă securea din mână şi nimeri cu tăişul în braţ, de trebui s-o pornească din nou spre casă să-şi lege rana. Vezi că pătărania asta i se trăsese de la omuleţul cel cărunt.

Când fu să plece în pădure cel de-al doilea fecior, maică-sa îi puse-n traistă, ca şi celuilalt, un cozonac gustos şi-o sticlă cu vin. Omuleţul cel bătrân şi cărunt îndată îi ieşi în cale şi-i ceru şi lui o bucată de cozonac şi o înghiţitură de vin. Dar mijlociul se răsti la el, ca şi fratele său mai mare:

– Ei, asta-i bună! Păi dacă ţi-oi da şi ţie, n-o să-mi mai rămână nici pe-o măsea, aşa că vezi-ţi de drum şi nu mai supăra degeaba oamenii!

Şi lăsându-l în plata Domnului pe omuleţ, nici că se mai sinchisi de el şi-şi văzu de drum mai departe.

Dar pedeapsa nu întârzie să vină: după ce izbi de câteva ori cu securea în trunchiul unui copac, se vătămă aşa de rău la un picior, că trebui să fie dus acasă. Văzând ce se întâmplase cu fraţii săi, Prostilă îşi pusese în gând să încerce şi el. Şi începu a se ruga de taică-său:

– Taică, lasă-mă şi pe mine o dată să mă duc în pădure la tăiat lemne!

Şi taică-său îi răspunse:

– N-ai văzut cât au pătimit fraţii tăi de pe urma asta? Lasă-te păgubaş, băiete, că n-ai tu cap pentru astfel de treburi!

Dar Prostilă nu şi nu, că el vrea să se ducă. Stărui atâta, că până la urmă taică-su trebui să încuviinţeze:

– Ei, atunci du-te! Că de câte-i pătimi, poate c-o să-ţi vină şi ţie mintea la cap!

Maică-sa îi dădu şi lui un cozonac, dar vezi că fusese plămădit numai cu apă şi copt în spuză! Şi-i mai puse-n traistă şi-o sticlă cu bere înăcrită… Când ajunse prâslea în pădure, se întâlni şi el cu omuleţul cel bătrân şi cărunt. După ce-i dădu bineţe, moşneagul prinse a se ruga de el:

– Măi, flăcăiaş, măi, dă-mi şi mie o bucată din cozonacul tău şi lasă-mă să sorb o înghiţitură de vin din sticla ta, că nu mai pot de foame şi de sete!

Prostilă luă aminte la vorbele omuleţului şi-i răspunse cu blândeţe:

– Moşnegelule dragă, n-am în traistă decât un cozonac copt în spuză şi-o sticlă cu bere acră, da’ daca-ţi sunt pe plac bucatele astea, n-ai decât să te-aşezi colea, lângă mine, să ne ospătăm împreună. Se aşezară ei pe iarbă şi când scoase Prostilă merindele din traistă, o dată-mi făcu nişte ochi… şi cum să nu facă dacă văzu dinainte-i un cozonac galben galben, de parcă ar fi fost plămădit numai cu ouă, şi dacă băgă de seamă că berea se preschimbase în vinul cel mai de soi! Mâncară ei şi băură până ce se săturară şi la sfârşit omuleţul zise:

– Fiindcă mi-ai dovedit că ai inimă bună şi din puţinul tău eşti gata să împarţi bucuros cu alţii, să ştii c-am să te fac fericit! Uite, vezi copacul cel bătrân de colo? Apucă-te de doboară-l şi vei găsi ceva la rădăcina lui.

Acestea zicând, omuleţul îşi luă rămas bun şi-şi văzu de drum. Prostilă doborî copacul şi găsi la rădăcina lui o gâscă cu penele numai şi numai de aur. O luă sub braţ şi se îndreptă spre hanul unde gândea să rămâie peste noapte. Hangiul avea trei fete, care, de îndată ce văzură gâsca, nu-şi mai aflară locul de curioase ce erau. Ardeau de nerăbdare voind să afle cât mai degrabă ce şart are pasărea asta minunată şi de ce soi o fi. Şi ar fi dat tustrele orice numai să se aleagă fiecare cu câte-o pană de aur!

Fata cea mare privea la gâscă cu jind şi-şi zicea în sinea ei:

"Las’ că găsesc eu un prilej să pot smulge o pană!" Şi când Prostilă ieşi afară pentru o clipă, fata îşi luă inima-n dinţi şi apucă gâsca de-o aripă. Dar vezi, drăcie: degetele îi rămaseră prinse de pene!

Puţin după aceea veni şi cea mijlocie, cu gândul să smulgă şi ea o pană de aur. Dar abia se atinse de soru-sa, că şi rămase agăţată de ea.

Când o văzură venind şi pe cea de-a treia, care nutrea şi ea acelaşi gând, cele două surori mai mari strigară la ea:

– Nu te apropia, pentru numele Domnului, nu te apropia!

Dar fata nu pricepu defel de ce-i tot strigau suro-rile ei să nu se apropie de gâscă şi gândea în sinea ei: "Dacă ele sau putut duce, de ce nu m-aş duce şi eu?" şi se repezi spre gâscă.

Dar abia o atinse pe una din surorile ei, că şi rămase agăţată de ea. Astfel, câteşitrele trebuiră să-şi petreacă noaptea alături de zburătoarea cu pene de aur.

A doua zi, Prostilă îşi luă gâsca la subsuoară şi-o porni întins la drum, fără să se sinchisească de cele trei fete care erau agăţate de ea. Şi bietele fiice ale hangiului trebuia s-o ţină tot într-o fugă după Prostilă, fie c-o lua la dreapta, fie c-o lua la stânga, oriîncotro îl duceau picioarele… Când ajunseră în mijlocul unei câmpii, numai ce se întâlniră c-un popă care tocmai trecea şi el pe acolo. Zărind popa o asemenea blestemăţie, începu să strige ca din gură de şarpe:

– Necuviincioaselor, nu vă e ruşine să vă ţineţi scai după un flăcău? Oare se cuvine să faceţi una ca asta?!

Şi după ce le muştrului în lege, o apucă pe cea mai mică de mână, cu gândul s-o oprească. Dar de îndată ce-o atinse, rămase şi el agăţat şi, de voie, de nevoie, trebui să alerge şi el în rând cu câteşitrele. Merseră ei ce merseră, dar nu prea mult, şi iată că-n calea lor se ivi dascălul, care se minună grozav când îl văzu pe popă alergând cât îl ţineau picioarele în urma a trei fete…

– Ei, părinte, da’ încotro grăbeşti aşa tare?!, îi strigă el. Nu cumva să te iei cu altele şi să uiţi că mai avem azi un botez!

Acestea zicând, se repezi la popă şi dădu să-l tragă de mânecă, dar rămase şi el agăţat…

Cum alergau ei aşa toţi cinci, agăţaţi unul de altul de parcă ar fi fost înşiraţi pe-o sfoară, numai ce le trecură pe dinainte doi ţărani, care veneau de pe câmp, cu sapele pe umeri. Popa îi strigă încă de departe, rugându-i să-i scape pe el şi pe dascăl de pacostea asta. Dar de-ndată ce-l atinseră ţăranii pe dascăl, rămaseră şi ei agăţaţi. Ei, comedie mare; şapte inşi se înşirau acum după Prostilă, care zorea cu gâsca la subsuoară! Merseră ei ce mai merseră şi-ntr-un sfârşit ajunseră într-o cetate mare, unde domnea un împărat care avea o fiică, numai bună de măritat. Şi era fiica împăratului atât de sanchie şi de ursuză din fire, că nimeni până atunci n-o putuse face să râdă. Din această pricină, împăratul dăduse o pravilă în care sta scris că acela care o va face pe domniţă să râdă o va lua de nevastă.

Auzind acestea, Prostilă se înfăţişă înaintea fetei, cu gâsca la subsuoară şi cu tot alaiul cel năstruşnic după el. Şi când îi văzu domniţa pe toţi şapte alergând în urma lui Prostilă, de parcă ar fi fost înşiraţi pe-o sfoară, o dată izbucni într-un hohot de râs şi cu atâta poftă râse, că nu-i mai fu chip să se oprească. Şi dacă văzu Prostilă că împlinise porunca împăratului, cuteză să-i ceară fata de nevastă, precum sta scris în pravilă. Numai că împăratului nu prea îi era pe plac ginerele şi născocea fel şi fel de chichiţe ca să scape de el. Până la urmă îi zise că i-o va da de nevastă pe fie-sa numai atunci când i-o aduce pe cineva care să fie în stare să bea tot vinul care ar încăpea într-o pivniţă.

Prostilă se gândi că numai omuleţul cel cărunt din pădure i-ar putea veni în ajutor cu-n sfat de folos. Porni deci într-acolo şi când ajunse zări un om care şedea jos, taman pe locul unde doborâse copacul, şi părea să fie tare amărât. Prostilă îl întrebă ce tot are pe inimă de stă cătrănit şi omul răspunse:

– Cum aş putea să fiu altfel dacă mă chinuieşte o amarnică de sete şi n-am cu ce-o stinge?! Iar de apă, cât o fi ea de rece, nu mă pot atinge, că nu-mi prieşte defel! E drept ca adineauri am golit un butoi cu vin, dar ce înseamnă o picătură la setea care mă frige pe mine? E taman cât o picătură de apă pe o piatră înfierbântată, zău aşa!

– Păi dacă-i numai asta, atunci află că mi-e în putinţă să-ţi astâmpăr setea, îi zise Prostilă. Hai, frăţioare, cu mine şi o să bei până n-o să mai poţi!

Îl duse apoi în pivniţa împăratului şi omul nostru se înfipse lângă butoaiele cele mari şi, luându-le la rând, bău de stinse, până ce începură a-l durea şalele, nu alta… Nici nu trecuse bine ziua şi secase vinul din toate butoaiele.

Prostilă se duse la curte şi-i ceru din nou împăratului să-i dea fata de nevastă. Dar ţi-ai găsit să i-o dea! Şedea cătrănit toată vremea şi nu se putea hotărî în ruptul capului să-şi mărite odrasla după un neisprăvit ca ăsta, căruia toată lumea îi zicea Prostilă. Şi ca să scape de el, îl mai puse la o încercare. Cică trebuia să găsească un om care să fie-n stare să mănânce un munte de pâine… Prostilă nu stătu multă vreme pe gânduri, ci porni imediat la drum. Când ajunse în pădure, în acelaşi loc unde doborâse copacul, zări un om cu o mutră tare necăjită, care-şi tot strângea cureaua peste burtă, văicărindu-se întruna:

– Vai de măiculiţa mea, am înfulecat un cuptor întreg de pâine, da’ ce-mi poate ajunge doar un cuptoraş când sunt lihnit de foame?! Prin burtă-mi fluieră vântul şi trebuie să-mi strâng tot mereu cureaua ca să nu cad de-a-n picioarelea!

Auzind acestea, Prostilă se bucură tare mult şi-i zise:

– Mă, frate-miu, hai de te scoală şi vino cu mine, c-o să-ţi dau să mănânci până te-i ghiftui!

Ajunseră ei în cetatea împărătească şi ce să vezi acolo: din făina care fusese strânsă în întreaga împărăţie, împăratul dăduse poruncă să se facă un munte uriaş de pâine.

Pădureţul cel hămesit de foame se aşeză la poalele muntelui de pâine şi începu să înfulece din el, de parcă se băteau turcii la gura lui. Într-o singură zi n-avu ce alege din muntele de pâine; şi când se lăsă seara, nu mai rămăsese din el nici măcar o fărâmiţă…

Dacă văzu asta Prostilă, îi ceru pentru a treia oară împăratului să-i dea fata de nevastă, dar acesta căută şi de astă dată să umble cu fofârlica, doar-doar o scăpa de el.

Şi, în cuvinte mieroase, îl îndemnă să-i aducă la curte o corabie care să fie aşa de năzdrăvană, încât să plutească şi pe apă, şi pe uscat.

– Când te-oi vedea venind cu corabia la curtea palatului, îi mai zise el, voind să dea vorbelor un anume înţeles, să ştii că nu voi mai avea nici o pricină de împotrivire şi ţi-oi da fata de nevastă, pe loc.

Prostilă porni iar în pădure spre locul cu pricina şi aici îl găsi pe omuleţul cel bătrân şi cărunt pe care-l ospătase din puţinele lui bucate. Şi bătrânul, ascultându-i păsul, îi grăi astfel:

– Am mâncat şi am băut şi acu’ o să-ţi dau şi corabia! Acestea toate ţi s-au cuvenit pe drept, fiindcă n-am putut să-ţi uit bunătatea şi mila pe care mi-ai arătat-o la nevoie.

Şi omuleţul cel bătrân şi cărunt îi dărui corabia năzdrăvană, care, pasămite, plutea şi pe apă, şi pe uscat. În clipa când Prostilă i-o aduse peşcheş împăratului, acesta nu mai avu ce să zică, vezi bine că i se duseseră pe apa sâmbetei toate şiretlicurile… şi-i dădu fata de nevastă.

Şi se făcu o nuntă ca-n poveşti; iar după moartea împăratului, Prostilă urcă în scaunul domnesc şi trăi în fericire, până la adânci bătrâneţi, alături de nevasta lui.

– Ce rău e că n-avem şi noi copii! Casa noastră e atât de pustie şi de tristă, pe câtă vreme în casele altora e numai forfotă şi veselie…

– Asta aşa-i, răspunse femeia, oftând. De-am avea măcar unul singur şi chiar de-ar fi micuţ cât degetul cel mare de la mână şi încă aş fi mulţumită şi l-aş iubi din toată inima.

La câtăva vreme după aceea, se întâmplă că femeia rămase grea şi, după şapte luni, dădu naştere unui prunc. Copilul, cum să vă spun, avea înfăţişare omenească la fel ca orice copil, numai că era tare mic, cât un deget… Dar altfel era bine făcut, ca un voinic de-o şchioapă.

Părinţii nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie şi-şi ziceau mereu:

– S-a nimerit s-avem un copil taman după cum ne-a fost dorinţa; flăcăul ăsta o să fie bucuria vieţii noastre şi ne-o fi drag mai mult decât orice pe lume!

Şi din pricină că era aşa micuţ de statură îi ziseră Prichindel. Copilaşul nu ducea lipsă de nimic, dar cu toate că i se dădea să mănânce din belşug, nu crescu deloc, nici un piculeţ, ci rămase ca-n ceasul când s-a născut. Dar după cum căta la toate cu ochişorii lui vioi şi neastâmpăraţi, se vedea cât colo că era isteţ nevoie mare şi pe ce punea mâna îi ieşea din plin, fiind cuminte şi îndemânatic la toate.

Într-o zi, taică-său tocmai se pregătea să se ducă în pădure să taie nişte lemne. Şi cum ascuţea securea, nu ştiu cum zise el, mai mult pentru sine:

– Eh, bine-ar fi fost de-aş fi avut pe cineva care să vină cu căruţa după mine!

– De asta nu-ţi fie grijă, taică, strigă Prichindel, că-ţi aduc eu căruţa. Şi să ştii că la vremea hotărâtă sunt cu ea în pădure.

Auzindu-l ce zice, ţăranul începu să râdă.

– Ei drăcie, dau cum ar fi cu putinţă o treabă ca asta?! se miră el. Că doar eşti prea micşor ca să poţi ţine hăţurile…

– Păi asta nu-i nici o piedică, taică. Mama o să-mi înhame calul, iar eu o să mă vâr în urechea lui şi de-acolo o să-i poruncesc tot timpul încotro s-o ia.

– Dacă zici tu aşa, aşa să fie! se învoi taică-său. O dată om putea încerca…

Când socoti c-ar fi tocmai timpul potrivit pentru plecare, femeia înhămă calul la căruţă şi-l aşeză pe Prichindel în urechea acestuia.

Şi băiatul prinse a striga întruna, îndemnând bidiviul: "Hi, hi, murgule!", ca s-o ia numai încotro trebuia. Şi calul se îndemna la drum şi gonea întins spre pădure, de parcă ar fi fost condus de un vizitiu priceput.

După câtăva vreme, Prichindel ajunse cu căruţa la marginea pădurii. În clipa când fu să cotească la capătul unei cărărui şi-n timp ce striga din toţi rărunchii: "Hi, hi, murgule!" îi ieşiră în cale doi străini.

– Măi, ce-o mai fi şi asta! strigă unul din ei, mirându-se straşnic. Ia te uită: căruţa merge singură, dar cineva trebuie că mână calul, numai că de văzut nu se vede nimeni… Unde o fi căruţaşul, naiba să-l ia?!

– Să ştii că ăsta nu-i lucru curat! răspunse celălalt. Ia hai să ne luăm după căruţă, să vedem unde are să se oprească.

Căruţa se afundă în pădure şi se opri într-un luminiş, taman pe locul unde era stivuită o grămadă de lemne tăiate. Şi de cum îl zări pe taică-său, Prichindel îi strigă:

– Vezi, tată, c-am venit cu căruţa, după cum ne-a fost vorba? Acu’ vino de mă dă jos!

Tată-său apucă cu mâna stângă calul de căpăstru, în timp ce cu dreapta îl scoase pe Prichindel din urechea calului. Flăcăul se aşeză vesel pe un pai, să se mai hodinească niţeluş. Când îl văzură pe Prichindel, cei doi străini rămaseră încremeniţi de uimire şi nu mai ştiură ce să spună. Dar într-un târziu îşi veniră în fire şi unul dintre ei îl luă pe celălalt deoparte şi-i şopti la ureche:

– Ascultă, frăţioare, ştii tu cum ne-am pricopsi cu prichindelul ăsta, de l-am arăta mulţimii pe la bâlciuri, în târgurile mari? Hai să vedem de nu-l putem cumpăra, că bună afacere ar fi…

Se îndreptară apoi spre tatăl băiatului şi, intrând în vorbă cu el, îi ziseră:

– Ia ascultă, omule, n-ai vrea să ne vinzi nouă prichindelul ăsta? Şi să n-ai nici o grijă, c-o s-o ducă mai bine ca acasă.

– Nici prin gând nu-mi trece, răspunse ţăranul, că doar un singur copil am şi mi-e drag ca sufletul. Nu-l dau pentru tot aurul din lume!

În această vreme, auzind spusele drumeţilor, Prichindel se urcă în pripă pe cutele hainelor lui taică-său, până ce-i ajunse pe umeri şi-i şopti la ureche:

– Vinde-mă, tătucă, şi nu-ţi fie teamă, că mă întorc eu degrabă înapoi!

Taică-său ascultă de flăcău, că-l ştia isteţ, şi, vânzându-l celor doi străini, luă părăluţe bune pe el.

– Unde vrei să şezi, ca să-ţi fie mai la îndemână? îl întrebară ei, după ce se încheie târgul.

– Aşezaţi-mă pe pălăria unuia din voi, da’ aşa, mai înspre margine, că acolo am loc destul să mă preumblu şi-o să privesc la locurile pe unde treceam, fără teamă c-am să pic jos.

Îi făcură pe plac omuleţului şi, după ce Prichindel îşi luă rămas bun de la taică-său, porniră la drum. Merseră ei aşa până începu a se lăsa amurgul şi, după o vreme, numai ce-l auziră pe Prichindel că le strigă cât îl ţineau puterile:

– Daţi-mă jos, daţi-mă jos degrabă, că m-au apucat nevoile!

– Ba rămâi colo sus unde eşti şi fă-ţi treaba liniştit, răspunse omul pe pălăria căruia şedea. Nu te sinchisi de fel, că n-am să mă supăr pentru un fleac ca ăsta; doar se întâmplă ca şi păsările cerului să scape câte ceva pe pălăria mea, şi ce, mă supăr de asta?!

– Nu, nu vreau! strigă Prichindel. Ştiu eu singur ce se cade şi ce nu. Daţi-mă repede jos!

Omul îşi scoase pălăria şi-l lăsă pe Prichindel pe un ogor, la marginea cărării ce tăia câmpul. Prichindel începu să sară printre brazde şi să se preumble printre bulgării de pământ, despicaţi de tăişul plugului. Şi deodată, pe nesimţite, se strecură într-o gaură de şoarece, pe care o dibuise de cum fusese dat jos.

– Noapte bună, boierilor! le aruncă Prichindel în bătaie de joc… Şi mai duceţi-vă acasă şi fără mine…

După ce-o ştersese, îşi mai râdea şi de ei! Cei doi pişicheri erau cătrăniţi rău şi alergară într-acolo, într-un suflet. Vârâră un băţ în gaura de şoarece ca să dea de el; scotociră-ncoace, scotociră-ncolo, dar truda le fu zadarnică. Prichindel se vâra tot mai afund şi cum între timp se întunecase de-a binelea, oamenii trebuiră să se lase păgubaşi şi să-şi caute de drum. Şi rămaseră cu punga goală, dar cu sufletul plin de obidă…

Când Prichindel băgă de seamă c-au plecat, ieşi îndată afară din ascunzătoare.

"Mare primejdie te paşte de mergi pe ogor pe întunecimea asta! îşi zise el. Lesne îţi poţi frânge gâtul în vreo hârtoapă…"

Dar, spre norocul lui, în drum dădu peste o găoace de melc.

– Slavă ţie, Doamne, că am unde să mân peste noapte fără nici o grijă! strigă el, bucuros, şi se cuibări în găoace.

Când era aproape să-l fure somnul, numai ce auzi doi oameni trecând pe acolo. Şi unul din ei zicea:

– Cum am putea face noi ca să punem mâna pe banii şi argintăria popii, că-i putred de bogat?

– Las’ că te-nvăţ eu cum! îi răspunse Prichindel, întrerupându-l din vorbire.

– Ce fu şi asta, frate-miu? strigă speriat unul din hoţi. Parcă am auzit pe cineva vorbind!

Hoţii se opriră pe loc şi ascultară cu luare-aminte. Atunci Prichindel grăi iarăşi:

– Luaţi-mă cu voi şi n-o să vă pară rău, c-o să vă ajut.

– Da’ unde eşti, mă, omule?

– Căutaţi cu atenţie pe jos, răspunse Prichindel, da’ numai înspre partea de unde mi se aude glasul.

În cele din urmă cei doi hoţi dădură peste voinicelul nostru şi-l ridicară în sus.

– Bine, mă, nichipercea, te lauzi tu c-ai putea să ne-ajuţi pe noi! Păi în ce chip anume?

– Ba nu mă laud deloc! Şi uite cum am să fac: o să mă strecor printre gratiile de fier, în cămara popii, şi-apoi o să vă dau de-acolo tot ce-o să vă poftească inima.

– Aferim! încuviinţară cu bucurie hoţii. Şi acu’ hai la treabă, să te vedem ce poţi!

Când ajunseră ei la casa popii, Prichindel se strecură în cămară şi începu să strige cât îl ţinea gura:

– Mă, vreţi să vă dau tot ce e pe-aici?

Hoţii se înspăimântară rău şi căutară să-l domolească:

– Ci vorbeşte, bre, mai încetişor, nu cumva să trezeşti pe cineva!

Dar Prichindel se prefăcu că nu-i înţelesese şi începu să strige cu şi mai multă tărie:

– Ce vreţi, mă? Vreţi tot ce e pe-aici?

Bucătăreasa, care se odihnea în odaia de alături, auzind tot ce spusese flăcăul, se ridică în capul oaselor şi ascultă mai departe cu luare-aminte.

Când îl auziră răcnind, pe hoţi îi cuprinse iar frica şi, luându-şi picioarele la spinare, fugiră o bună bucată de drum, pe unde se nimeri. Dar în cele din urmă prinseră iar inimă şi-şi ziseră că omuleţul e un ghiduş şi că-i place pesemne să glumească în felul ăsta. Se întoarseră şi-i şoptiră printre dinţi:

– Hai, lasă-te de şotii şi aruncă afară ceva de pe-acolo!

Atunci Prichindel începu să strige din răsputeri:

– Vă dau tot ce e pe-aici, da’ întindeţi numai mâinile!

Bucătăreasa, care trăgea cu urechea, desluşi de data asta fiecare cuvinţel şi, sărind din pat, dădu buzna în cămară. Auzind lipăit de paşi, hoţii o luară la sănătoasa de parcă i-ar fi gonit Scaraoţchi din urmă.

Slujnica nu se dumerea defel ce se întâmplase, şi cum orbecăia şi nu desluşea nimic din pricina întunericului, se grăbi să aducă din camera ei o lumânare aprinsă. Când veni îndărăt cu lumina, Prichindel se furişă în şură, fără ca femeia să-l fi putut zări. Biata slugă se culcă din nou, socotind că poate a visat cu ochii deschişi…

Prichindel urcă pe grămezile de fân şi-şi căută un loc potrivit pentru culcuş. Gândea să-şi odihnească oasele, cuibărit în pătuceanul ăsta moale, până-n revărsatul zorilor, şi-apoi să se reîntoarcă acasă, la părinţii lui. Dar vezi că i-a fost hărăzit să mai pătimească şi să mai treacă prin nenumărate belele, că multe necazuri şi nenorociri trebuie să întâmpine omul pe lumea asta… Cum se crăpă de ziuă, slujnica se sculă să dea de mâncare la vite. Mai întâi intră în şură, de unde luă un braţ de fân, şi se nimeri ca tocmai în fânul acela să-şi fi aflat Prichindel culcuşul. Dar flăcăiaşul nostru era atât de adâncit în somn încât nu prinse de veste şi nu se trezi decât când fu în gura unei vaci, care-l înghiţise o dată cu fânul.

– Ah, Doamne, se minună el, cum de ajunsei în moara asta!?

Dar îşi dădu numaidecât seama unde se află şi se feri cu grijă, să nu-l macine vaca între măsele. Dar în cele din urmă se pomeni alunecând în pântecele vacii.

"Ce întuneric e în încăperea asta! Pesemne că a uitat să facă ferestre, îşi zise Prichindel, şi d-aia n-are pe unde pătrunde soarele… Şi barem de-aş avea la îndemână vreo lumânare, dar de unde să-ţi faci rost pe aici de aşa ceva!"

De altfel adăpostul nu-i era câtuşi de puţin pe plac şi ceea ce îl supăra şi mai mult era fânul care venea în grămezi, sporind necontenit, astfel că locul cu pricina se strâmtora din ce în ce mai mult. De frică, Prichindel începu să strige cât îl ţinea gura:

– Nu-mi mai daţi fân! Nu-mi mai daţi fân!

În clipa aceea slujnica tocmai mulgea vaca şi auzind glas de om şi nevăzând pe nimeni şi fiindcă recunoscuse că era tot glasul care o trezise din somn peste noapte, se înspăimântă într-atât că alunecă de pe scăunel şi răsturnă laptele, care se risipi pe jos. Alergă ea apoi în fugă la stăpânul său şi-i zise, abia trăgându-şi sufletul:

– Văleu, părinte, vaca noastră vorbeşte!

– Pesemne că ţi-ai pierdut minţile, femeie!, o înfruntă popa. Totuşi se duse în grajd, să vadă ce s-o fi petrecând pe acolo.

Dar de îndată ce ajunse în prag, Prichindel începu să strige din nou:

– Nu-mi mai daţi fân! Nu-mi mai daţi fân!

Popa încremeni de spaimă şi, crezând c-a intrat necuratul în vacă, porunci să fie tăiată numaidecât. După ce-o tăiară, slugile aruncară burta vacii la gunoi. Şi Prichindel izbuti cu mare greutate să-şi facă drum de ieşire, ca să scape de acolo. Dar abia îşi scoase capul la lumină, că o altă nenorocire se abătu asupra lui. Un lup hămesit de foame, care se furişase prin ogradă în căutarea unei bucături, zări tocmai atunci ceea ce căuta şi înghiţi pe dată toată burta, dintr-o hăpăitură. Dar Prichindel nu-şi pierdu curajul.

"Poate c-o fi vreo făptură de înţeles lupul ăsta!", gândi el. Şi din bezna în care se afla, începu să strige din toate puterile:

– Dragă lupuşorule, ştiu eu un loc unde ai putea găsi un ospăţ pe cinste, să te-nfrupţi numai cu bunătăţi!

– Aşa?! Şi unde e locul cu pricina? întrebă lupul.

– În cutare şi cutare loc, îi desluşi pe îndelete glasul.

Şi n-ai alta de făcut decât să te vâri în cămară printr-o bortă din perete. O să dai acolo peste ce nici nu gândeşti: cârnaţi, slănină şi cozonaci şi totul din belşug, să mănânci cât îţi pofteşte inima!

Dar lupul de unde era să ştie că Prichindel gândea să-l ducă tocmai la casa tatălui său?! Nu se lăsă mult rugat şi o porni în goană într-acolo. Peste noapte se strecură prin bortă în cămară şi începu să înfulece bucuros din toate bunătăţile. După ce se sătură, vru să-şi ia tălpăşiţa tot pe unde venise, dar de mult ce se ghiftuise, i se umflase burduhanul, încât nu-i mai fu cu putinţă să iasă prin bortă.

Pe asta îşi bizuise şi Prichindel socoteala, din capul locului, şi începu de îndată să facă o larmă straşnică din burta lupului, ţipând şi urlând cât îl ţineau puterile.

– Da’ mai astâmpără-te şi taci o dată, c-ai să scoli lumea din somn! se răsti la el lupul.

– Ce-mi pasă, de s-or trezi! răspunse flăcăul. De ospătat tu te-ai ospătat pe îndestulate, acum e rândul meu să petrec, şi petrec după cum mi-e voia!

Şi începu iar să strige cât îl lua gura.

În vremea asta, de atâta zarvă, părinţii lui Prichindel se treziră din somn şi alergară spre cămara de unde venea glasul. Se uitară înăuntru printr-o crăpătură şi, când văzură lupul, deteră fuga de luară omul, toporul, iar femeia, coasa.

– Rămâi tu în urmă! zise bărbatul către nevastă-sa în clipa când se pregătea să intre pe uşă. Dacă nu moare, după ce l-oi izbi eu în moalele capului cu toporul, înfige şi tu coasa în el şi caută de-i spintecă burta.

Auzind glasul lui taică-său, Prichindel începu să strige:

– Taică dragă, eu sunt aici, în burta lupului!

– Slavă Domnului că ne-am regăsit copilul, că ne e mai drag decât sufletul!, rosti omul, nemaiîncăpându-şi în piele de bucurie.

Apoi îi spuse femeii să lase coasa deoparte, ca nu cumva să-l vatăme pe Prichindel şi, ridicând toporul, îl izbi pe lup drept în moalele capului, de căzu acesta trăsnit la pământ. După aceea aduseră un cuţit şi-o foarfecă şi, spintecându-i burta, îl scoaseră de acolo pe fiul lor cel iubit.

– De-ai şti cât de mult ţi-am dus grija! zise taică-său.

– Mult mi-a fost dat să mai colind şi eu prin lume, da’ acu’, slavă Domnului, pot răsufla în voie, că mi-e îngăduit să văd iarăşi lumina zilei!

– Da’ pe unde-ai tot umblat, dragu’ tatii?

– Mai bine întreabă-mă pe unde n-am fost… Ah, tată, am nimerit mai întâi într-o gaură de şoareci, apoi în pântecele unei vaci şi-n cele din urmă am ajuns în burta lupului. Dar de-acu’ rămân pentru totdeauna cu voi.

– Iar noi n-o să te mai vindem nici pentru toate bogăţiile din lume! ziseră părinţii lui Prichindel şi prinseră să-l sărute şi să-l drăgălească.

Îl ospătară apoi cu ce aveau ei mai bun în casă şi-i făcură îmbrăcăminte nouă, că cea veche se ponosise de cât o purtase pe drumurile cele lungi şi grele.

La o mică depărtare de palatul împărătesc se întindea o pădure adâncă şi întunecoasă, iar în pădure, la umbra unui tei bătrân, se putea vedea o fântână. În zilele cu prea mare zăduf, cea mai mică dintre fetele împăratului se ducea în pădure şi se aşeza pe ghizdurile fântânii răcoroase. Stătea aşa fără să facă nimic şi când o prindea urâtul scotea dintr-un buzunar o minge de aur; o arunca în sus, o prindea din zbor în căuşul palmelor şi-apoi o arunca iar. Ăsta era jocul care-i bucura cel mai mult inima.

S-a întâmplat însă odată ca mingea să-i scape din palme şi căzând pe pământ să se ducă de-a rostogolul de-a dreptul în fântână. Fata de împărat o urmări cu privirea, dar mingea pieri de parcă n-ar fi fost şi fântâna era tare adâncă, atât de adâncă, de nu-i putea zări fundul! Se porni atunci domniţa pe plâns şi plânse în hohote, neputând în nici un chip să-şi ostoiască amărăciunea. Şi cum se jelea ea, numai ce aude că-i strigă cineva din apropiere:

– Ce ţi s-a întâmplat, domniţă, de ce te boceşti aşa? Plângi că s-ar muia şi pietrele de mila ta!

Fata cătă în jur, să afle cine anume îi vorbeşte, şi văzu un broscoi ce taman atunci scosese din apă capul lătăreţ şi buburos şi privea la ea cu nişte ochi cât cepele!

– Ah, tu erai, moş Bălăcilă! se miră ea. Iaca, plâng că mi-a căzut mingea de aur în fântână.

– Şterge-ţi lacrimile şi nu mai plânge, o mângâie broscoiul, că-mi stă în putinţă să te ajut. Dar vorba e: ce-mi dai tu dacă-ţi aduc din apă jucăria?

– Orice doreşti, dragul meu broscoi; rochiile mele, pietrele nestemate, mărgăritarele, chiar şi coroana de aur, pe care o port pe cap, de-o pofteşti cumva!

Broscoiul o ascultă pe gânduri, apoi grăi:

– Nu-mi trebuie nici rochiile, nici mărgăritarele, nici pietrele nestemate, nici coroana ta de aur, dar dacă ai începe să mă iubeşti, dacă ai îngădui să-ţi fiu prieten şi tovarăş de joacă, să stau lângă tine, la măsuţa ta, să mănânc din talerul tău de aur, să beau din cupa ta şi să dorm în pătuceanul tău, dacă-mi făgăduieşti toate astea, acu’ mă cobor în fântână şi-ţi aduc mingea.

– Îţi făgăduiesc, îţi făgăduiesc tot ce vrei, numai să-mi aduci mingea!

Dar în aceeaşi vreme, fata îşi zicea în sinea ei: "Ce tot îndrugă nerodul ăsta de broscoi! Că doar i-e sortit să se bălăcească în apă cu cei de-o fiinţă cu el şi să orăcăie într-una; cum poate unul ca el să lege prietenie cu oamenii?!"

Cum o auzi pe domniţă făgăduindu-i tot ce dorea, broscoiul se dădu afund în fântână şi, cât ai bate din palme, ieşi iar deasupra apei, cu mingea de aur în gură, şi-o zvârli în iarbă. Fata de împărat să sară în sus de bucurie, nu altceva, când îşi revăzu jucăria ei dragă. O ridică şi, fără săi spună broscoiului un singur cuvânt, o luă la fugă.

– Stai, stai, nu fugi! strigă în urma ei broscoiul. Ia-mă şi pe mine, că nu pot s-alerg atât de repede!

Dar în zadar orăcăia broscoiul cât îl ţineau puterile, că fata de împărat nu se sinchisea de el şi, cu cât se apropia mai mult de casă, cu atât fugea mai tare. Îşi uitase cu desăvârşire de bietul moş Bălăcilă, iar acesta, neavând încotro, se înapoie şi se lăsă din nou să cadă în fundul fântânii.

A doua zi, domniţa nici nu apucase bine să se aşeze la masă împreună cu împăratul şi cu toţi curtenii şi nici nu începuse să ia o bucătură din talerul ei de aur, că şi auzi deodată nişte paşi, lipăind afară, pe scara de marmură… Şi paşii făceau: "plici-pleosc, plici-pleosc!" Ascultă ea un răstimp şi numai ce se pomeni c-o bătaie în uşă şi desluşi un glas strigând:

– Fată de împărat, tu cea mai mică dintre domniţe, vino de-mi deschide uşa!

Domniţa alergă într-un suflet la uşă să vadă cine era şi, când o întredeschise, se şi trezi cu broscoiul în faţa ei. Trânti repede uşa şi, luând-o la fugă înapoi, se aşeză din nou la masă, tremurând toată de spaimă. Împăratul băgă de seamă că fetei îi bătea tare inima, mai-mai să-i spargă coşul pieptului, şi-o întrebă:

– De ce te-ai îngrozit aşa, copilă dragă? Au nu cumva ai zărit la uşă un zmeu, care a venit să te răpească?

– Da’ de unde, tată, n-am văzut nici un zmeu, răspunse fata, cu silă în glas. La uşă e un broscoi buburos!

– Un broscoi? Şi ce vrea broscoiul ăsta de la tine?

– Nu îndrăznesc, tată, a-ţi spune cum a fost! Ieri, pe când mă jucam lângă fântâna din pădure, mia căzut mingea de aur în apă. Şi fiindcă plângeam după ea de nu mai puteam, a ieşit din fântână un broscoi şi pocitania asta, cum a făcut, cum n-a făcut, mi-a scos mingea tocmai de la fund. Iar mai înainte îmi ceruse să-i făgăduiesc că dacă mi-o aduce mingea o să legăm prietenie şi o să fim tovarăşi de joacă. Atâta m-a bătut la cap, că i-am făgăduit, ce era să fac! Dar nu mi-a trecut nici o clipă prin minte că broscoiul şi-ar putea face veacul şi altundeva decât în apă! Şi-acum stă proţap afară şi ţine morţiş să vină la mine!

În timpul ăsta, broscoiul bătea cu înverşunare la uşă şi striga:

– Hai, deschide uşa,

– Fată de-mpărat!

– Ai uitat cuvântul

– Care mi l-ai dat

– Ieri, când la fântână

– Mi te-am ajutat?

– Hai, deschide uşa, fată de-mpărat!

Auzind acestea, împăratul grăi:

– Acu’, dac-ai apucat să făgăduieşti, ţine-ţi făgăduiala. Du-te de-i deschide!

Fata se duse să-i deschidă uşa şi broscoiul sări pe dată pragul în sala împărătească; şi se ţinu scai după domniţă până ce ajunse în dreapta scaunului ei. Acolo se opri şi, când fata dădu să se-aşeze, glasul broscoiului se-auzi poruncitor:

– Da’ pe mine cui mă laşi? Ia-mă lângă tine!

Se codi ea ce se codi, se făcu a nu fi auzit, dar împăratul îi porunci să îndeplinească voia broscoiului. Cum se văzu broscoiul pe scaun, gata ceru să-l urce şi pe masă… Şi dintr-o săritură se pofti singur între blide. Şi ceru de-acolo:

– Ia trage talerul mai aproape, să mâncăm amândoi din el!

Biata copilă se văzu silită să facă aşa cum îi poruncea broscoiul, cu toate că îi era scârbă şi n-avea nici o tragere de inimă. Broscoiul mâncă cu mare poftă, dar fetei de împărat i se opreau bucăturile în gât şi nu se atinse aproape de nimic. La urmă, broscoiul zise:

– M-am ospătat cum se cuvine, dar mă simt ostenit, rău. Du-mă în odăiţa ta şi vezi de înfaşă pătuceanul cu aşternuturi de mătase, ca să ne culcăm.

Domniţa începu să plângă: tare se mai temea de broscoi! De frică şi de silă, nu-i venea nici să-l atingă, c-avea o piele umedă şi rece ca gheaţa…

Şi gând te gândeşti că de-aici înainte trebuia să doarmă cu el în pătuceanul ei curat şi frumos… Parcă ar fi vrut să se împotrivească, dar împăratul se mânie şi-i spuse:

– Când te-ai aflat la ananghie, ţi-a plăcut să te bucuri de ajutorul broscoiului! Iar acum crezi că se cade să-l dispreţuieşti, nu-i aşa?! Nu-ţi mai face plăcere tovărăşia lui!

Nemaiavând încotro, domniţa apucă broscoiul cu două degete şi, ducându-l cu ea sus, îl zvârli într-un ungher al iatacului. Dar când dădu să se întindă şi ea în pat, broscoiul ţopăi până aproape de marginea patului şi-i strigă de-acolo:

– N-ai auzit că-s ostenit rău? Vreau să dorm şi eu la fel de bine ca şi tine; ia-mă sus în pat că, de nu, te spun împăratului!

Domniţa se făcu foc şi pară când îl auzi cum o ameninţă; îl ridică de jos, de unde se oţăra la ea, şi, izbindu-l cu toată puterea de perete, strigă:

– Na ce ţi-a trebuit, broscoi buburos! Acu’ ai şi tu linişte, am şi eu…

Şi ce să vezi? De îndată ce căzu jos, broscoiul se prefăcu într-un fecior de împărat, că ţi-era mai mare dragul să te uiţi la el: chipeş la înfăţişare, cu privirea ochilor blândă şi c-un farmec în ei cum nu se mai poate…

Împăratul îşi dădu cu mare bucurie încuviinţarea ca tânărul crai s-o ia de nevastă pe fiică-sa. Iar acesta îi povesti domniţei cum fusese blestemat de o vrăjitoare rea să se prefacă în broască şi că nimănui, în afară de dânsa, nu i-ar fi stat în putinţă să-l scape de sub povara cea grea a blestemului.

Apoi luară hotărârea ca a doua zi să pornească împreună spre împărăţia feciorului de împărat. Mai povestiră ei ce mai povestiră şi-apoi se culcară. Când se treziră din somn, în revărsatul zorilor, băgară de seamă că la poartă îi aştepta o caleaşcă trasă de opt cai albi, împodobiţi cu panaşe albe de struţi şi având hamuri cu totul şi cu totul de aur. Iar în spatele caleştii şedea Heinrich, sluga credincioasă a feciorului de împărat. Într-atât se întristase sluga asta credincioasă că stăpânul său fusese prefăcut în broască, încât umblase năuc câtăva vreme şi de teamă ca nu cumva să-i plesnească inima de durere şi-o strânsese în cercuri de fier.

Caleaşca aştepta la scara palatului să-i ducă pe tânărul crai şi pe aleasa inimii lui în împărăţia părintească. Heinrich cel credincios, care pregătise totul după cum cerea cuviinţa, îi ajută pe amândoi să urce în caleaşcă, iar după aceea se sui şi el în locul din spate. Şi inima-i tresălta de bucurie că-i fusese dat să-şi revadă stăpânul. Merseră ei o bucată bună de drum şi numai ce auzi feciorul de împărat o trosnitură înapoia lui de parcă s-ar fi rupt ceva. Şi cum nu-şi putu da seama ce poate fi, îi strigă slujitorului său:

– Heinrich, auzi trosnitura?

– Nu cumva s-a rupt trăsura?

Iar Heinrich se grăbi să răspundă:

– Fii, stăpâne, liniştit,

– Ia, un cerc, ici, a plesnit,

– Ce-mi ţinea inima strâns

– Să nu mor de-atâta plâns;

– Că un biet broscoi erai

– Şi sub vrajă grea zăceai…

– Şi se auzi trosnind încă o dată, şi apoi iar o dată… Iar feciorul de împărat din nou crezu că trosneşte caleaşca şi că-i gata să se rupă. Dar nu caleaşca se rupea, ci cele două cercuri de fier care se desprindeau din jurul inimii lui Heinrich cel credincios, care nu mai putea de bucurie că stăpânul său scăpase de sub urgia blestemului şi că era acum fericit cu aleasa inimii lui.

– Când s-o face de amiaz’, trimite-mi pe fata cea mare în pădure, cu merinde, că altminteri n-o să pot mântui lucrul. Şi ca nu cumva să se rătăcească, mai adăugă el, o să iau cu mine punga asta de mei şi o să presar boabele pe tot drumul.

De îndată ce văzu soarele strălucind sus pe cer, deasupra pădurii, fata cea mare porni la drum cu o oală plină cu ciorbă. Dar vrăbiile de câmp şi de pădure, ciocârliile, cintezoii, mierlele şi ereţii ciuguliseră de mult boabele de mei. Aşa că fata nu mai putu să dea de urma drumului. O porni atunci la întâmplare şi merse ea aşa, până ce amurgi şi se întunecă de-a binelea. Copacii foşneau în întunericul nopţii, bufniţele scoteau tot soiul de ţipete şi pe fată începu s-o prindă frica. Deodată zări în depărtare o rază de lumină scânteind printre pomi.

“Acolo trebuie că e vreo aşezare de oameni, gândi ea; şi-mi spune inima că nu m-or lăsa pe seama fiarelor şi s-or îndura să-mi dea adăpost peste noapte…” Şi se îndreptă, încrezătoare, spre lumina aceea. Curând se afla în faţa unei căsuţe cu ferestrele luminate. Bătu la uşă şi un glas aspru îi răspunse dinăuntru: “Intră!” Fata păşi în tinda întunecoasă şi bătu la uşa odăiţei. “Dar intră o dată!”, strigă acelaşi glas aspru.

Şi când deschise uşa, fata văzu şezând la o masă un bătrân alb ca neaua, împovărat de ani. Moşneagul îşi ţinea obrazul sprijinit în mâini şi barba lui albă se revărsa peste tăblia mesei, până aproape de pământ. Lângă vatră se odihneau trei făpturi: o găinuşă, un cocoşel şi o vacă bălţată. Fata îi povesti bătrânului toate câte i se întâmplaseră şi-l rugă să-i dea adăpost peste noapte. Bătrânul se întoarse atunci către cele trei făpturi şi le zise:

Găinuşa mea bălaie,

Cocoşel cu mândre straie,

Şi tu, vaca mea bălţată,

Răspundeţi fetei pe dată!

“Ducs!”, răspunseră ele şi, pesemne, în limba lor, asta înseamnă “Să-i facem pe voie!”, căci bătrânul vorbi mai departe:

– La noi o să găseşti câte nu gândeşti şi toate din plin; du-te afară la vatră şi pregăteşte-ne ceva pentru cină!

În bucătărie, fata găsi atâtea, c-ar fi avut cu ce să îndestuleze o omenire întreagă. Se apucă ea de găti o mâncare să-ţi lingi degetele, nu alta, dar la cele trei făpturi nu se gândi defel. Aduse după aceea la masă o strachină plină vârf cu bucate, se aşeză lângă bătrânul cel coliliu şi mâncă până ce-şi potoli foamea. După ce se sătură de-a binelea, îl întrebă pe bătrân:

– Ei, acu’ îs obosită; unde găsesc un pat să mă culc?

Cele trei făpturi răspunseră într-un glas:

Cu el ai mâncat,

Cu el ai băut,

Dar gândul la noi nu ţi-a fost.

Cată-ţi dar singură loc de-adăpost!

Atunci bătrânul grăi:

– Urcă treptele astea şi o să dai de-o odaie cu două paturi; scutură-le bine şi aşterne pe el cearşafuri curate, că viu şi eu îndată să mă culc.

Fata urcă treptele şi după ce scutură paturile şi le primeni se întinse într-unul, fără să-l mai aştepte pe bătrân. După puţin veni şi bătrânul cel alb ca neaua. Şi când văzu că fata e cufundată într-un somn adânc, deschise o uşiţă în podea şi-i dădu drumul în pivniţă.

Seara, târziu, tăietorul de lemne se întoarse acasă şi-o luă la rost pe nevastă-sa că l-a lăsat să flămânzească toată ziua.

– Nu-s vinovată cu nimica, răspunse femeia. Fata a plecat cu prânzul, aşa cum ne-am înţeles, dar pesemne că s-o fi rătăcit; mâine o să se înapoieze acasă, n-ai grijă!

A doua zi, tăietorul se sculă înainte de revărsatul zorilor şi când fu să plece îi spuse nevesti-sii să-i trimită mâncarea cu fata cea mijlocie.

– O să iau cu mine o pungă cu linte, o linişti el; boabele de linte sunt mai mari decât cele de mei, aşa că fata o să le poată vedea mai uşor şi n-o să mai rătăcească drumul, ca soru-sa.

Când veni vremea prânzului, fata cea mijlocie porni şi ea cu mâncarea în pădure, dar nu găsi pe drum nici urmă de linte. Ca şi-n ajun, o ciuguliseră păsările codrului, de nu mai rămăsese măcar un bob. Fata rătăci în pădure, până se înnoptă, şi nimeri şi ea la căsuţa bătrânului. Acesta o pofti să intre înăuntru şi, de cum păşi pragul, fata îl rugă pe unchiaş să-i dea ceva de mâncare şi s-o adăpostească peste noapte.

Bătrânul cu barba albă se adresă din nou celor trei făpturi:

Găinuşa mea bălaie,

Cocoşel cu mândre straie,

Şi tu, vaca mea bălţată,

Răspundeţi fetei pe dată!

Cele trei făpturi răspunseră iarăşi “Ducs!” şi toate se petrecură ca şi cu o seară înainte: fata găti nişte bucate să-ţi lingi degetele, nu alta; mâncă şi bău cu bătrânul, după pofta inimii, dar nu se îngriji câtuşi de puţin de animale. Când întrebă unde ar putea să-şi găsească un culcuş pentru noapte, ele îi strigară drept răspuns:

Cu el ai mâncat,

Cu el ai băut,

Dar gândul la noi nu ţi-a fost.

Cată-ţi dar singură loc de-adăpost!

De îndată ce fata adormi, intră şi bătrânul în odaie; o privi cu luare-aminte, clătină din cap şi, deschizând uşiţa cea tainică, o lăsă şi pe ea să cadă în pivniţă.

A treia zi dimineaţa, tăietorul de lemne îi spuse nevesti-sii:

– Astăzi să-mi trimiţi mâncarea cu fata cea mică; ascultătoare şi cuminte cum o ştiu, sunt sigur c-o s-o ţină numai pe drumul drept, nu ca surorile ei, care nu pot să stea o clipă locului, de parc-ar fi nişte zvăpăiaţi de bondari!

Dar nevastă-sa nici nu voi să audă:

– Vrei să-mi pierd şi copilul cel mai drag?

– Fii fără grijă, îi răspunse el; fata n-o să se rătăcească, căci e cuminte şi deşteaptă. Dar vorba ceea: “Paza bună trece primejdia rea”, aşa că tot am să iau nişte mazăre, s-o presar pe drum; boabele de mazăre sunt mai mari decât cele de linte şi-i vor arăta calea adevărată.

Dar când mezina ajunse în pădure, nu găsi nici măcar un bob de mazăre, căci porumbeii îşi umpluseră de mult guşile cu ele, aşa că nici ea nu mai ştiu încotro s-o apuce. Rătăcea de colo-colo şi nu-şi găsea o clipă de linişte, gândindu-se că bietul taică-său o să flămânzească din pricina ei şi că maica-sa o să se tânguie amarnic dacă s-o întâmpla ca nici ea să nu se mai întoarcă acasă.

Când se înnopta de-a binelea, numai ce zări şi ea luminiţa scânteind printre pomi şi, luându-se după ea, ajunse la căsuţa din pădure. Se rugă frumos de bătrân să-i dea adăpost peste noapte şi omul cu barba albă se adresă şi de astă dată celor trei făpturi:

Găinuşa mea bălaie,

Cocoşel cu mândre straie,

Şi tu, vaca mea bălţată,

Răspundeţi fetei pe dată!

“Ducs!”, răspunseră ele. Atunci fata se apropie de vatra lângă care stăteau animalele şi le dezmierdă drăgăstos; mângâie găinuşa şi cocoşelul, netezindu-le penele lucioase, iar pe vaca cea bălţată o scărpină între coarne.

Şi după ce, ascultând de îndemnul bătrânului, găti o ciorbă straşnică şi aduse castronul pe masă, îşi zise: “Oare se cade ca eu să mă îndestulez cu de toate, iar bietele animale să nu capete nimic? Că doar în casa asta găseşti câte nu gândeşti, şi toate din plin. Nu s-ar cuveni ca mai întâi să mă îngrijesc de animale?” Ieşi afară, după orz, şi-l presără pe dinaintea găinuşei şi a cocoşelului, iar pentru vacă aduse un braţ bun de fân aromat.

– Mâncaţi cu plăcere, dragele mele animale, le îmbie fata, şi dacă vi-e sete, o să vă aduc şi apă proaspătă.

Aduse apoi o găleată plină cu apă şi găinuşa şi cocoşelul se cocoţară îndată pe marginea găleţii; îşi afundară ciocurile în apă şi cât ai clipi îşi ridicară capul drept în sus, aşa cum beau păsările, iar vaca cea bălţată trase şi ea o înghiţitură zdravănă. După ce animalele se săturară, fata se aşeză la masă lângă bătrân şi mâncă ceea ce-i lăsase el. După puţină vreme, găinuşa şi cocoşelul îşi vârâră căpşorul sub aripi şi vaca cea bălţată începu să clipească din ochi, semn că-i era somn. Atunci fetiţa întrebă:

– N-ar fi timpul să mergem la culcare?

Omul cu barba albă se adresă şi de astă dată celor trei făpturi:

Găinuşa mea bălaie,

Cocoşel cu mândre straie,

Şi tu, vaca mea bălţată,

Răspundeţi fetei pe dată!

Şi ele răspunseră “Ducs!”. Apoi, către fetiţă:

Cu noi ai mâncat,

Setea ne-ai astâmpărat

Şi te-ai îngrijit cu drag de fiecare,

Somn uşor! E timpul de culcare…

Fata urcă treptele, scutură bine pernele şi abia isprăvi de întins aşternutul proaspăt, că şi veni bătrânul; se lungi în pat şi barba lui cea albă îi ajungea până la călcâie. Fata se urcă în patul celălalt şi adormi pe dată.

Dormi ea liniştită, până pe la miezul nopţii, când se iscă în casă o asemenea hărmălaie, că fata se trezi deodată din somn. Pârâia şi scârţâia prin toate ungherele; uşa se deschidea cu zgomot şi se izbea de perete, grinzile trosneau ca şi cum ar fi fost smulse din încheieturi, iar treptele păreau că sunt gata-gata să se prăbuşească. În cele din urmă se auzi o bubuitură asurzitoare ca şi când s-ar fi năruit întreg acoperişul. După ce zgomotele se potoliră, şi cum nu i se întâmplase nimic, fata continuă să stea liniştită în patul ei şi adormi din nou.

Dar când se trezi a doua zi, soarele răsărise de mult şi ce-i văzură ochii? Se afla într-o sală mare şi-n jurul ei toate se scăldau într-o strălucire nemaivăzută; pereţii erau zugrăviţi cu flori de aur, pe un câmp de mătase verde, iar patul era de fildeş şi plapuma de catifea purpurie. Foarte aproape de ea, pe un scaun, se afla o pereche de pantofi brodaţi cu mărgăritare. Fetei i se păru că totul e un vis, dar trei servitori îmbrăcaţi în straie bogate intrară în iatac şi o întrebară ce le porunceşte.

– Căutaţi-vă de treabă, răspunse fata. Mă scol îndată, să-i gătesc bătrânului o ciorbă şi, după aia, o să-mi satur găinuşa cea frumoasă, cocoşelul cel frumuşel şi frumoasa vacă bălţată.

Fata gândea că bătrânul trebuie să se fi sculat de mult, dar când aruncă o privire spre patul lui moşneagul dispăruse şi-n locul moşneagului în pat se afla un străin. Îl privi mai cu luare-aminte şi-şi dădu seama că e tânăr şi frumos. Tocmai atunci se trezi şi flăcăul şi, ridicându-se în capul oaselor, zise:

– Sunt fecior de împărat şi am fost blestemat de-o vrăjitoare afurisită să trăiesc în pădurea asta, sub chipul unui om bătrân, albit de ani. Nimănui nu i s-a îngăduit să mă însoţească, în afară de cei trei servitori, care au luat unul înfăţişare de găinuşă, altul de cocoşel şi altul de vacă bălţată. Şi-mi era dat să zac sub puterea blestemului până ce s-ar fi ivit o fată cu inimă atât de bună, încât bunătatea ei să se reverse nu numai asupra oamenilor, ci şi asupra animalelor… Ţie ţi-a fost hărăzit aceasta şi-n miez de noapte ne-ai izbăvit de cruntul blestem. Şi casa cea veche din pădure s-a prefăcut iarăşi în palatul meu împărătesc…

După ce se sculară, feciorul de împărat porunci celor trei servitori să se gătească de drum, pentru a da de urma tăietorului de lemne şi a nevestei sale şi să-i poftească la nuntă.

– Dar unde sunt cele două surori ale mele? întrebă fata.

– Le-am încuiat în pivniţă şi mâine dimineaţă vor fi duse în adâncul pădurii, la un cărbunar, ca să-l slujească până ce s-or face mai bune şi nu vor mai lăsa să flămânzească bietele animale.

Ea era însă o fetiţă bună şi credincioasă. Şi, cum era părăsită de toată lumea, plecă, cu Dumnezeu în gând, pe câmp, la voia întâmplării. La un moment dat se întâlni cu un om sărac care-i spuse:

– Dă-mi şi mie ceva de mâncare, sunt mort de foame. Ea îi dădu ultima bucăţică de pâine ce-o avea la ea, apoi zise: “Dumnezeu să te binecuvinteze”, şi plecă mai departe.

În drum întâlni un copil care-i spuse:

– Mi-e tare frig la cap, dă-mi ceva să mă acopăr. Fetiţa nu stătu mult pe gânduri, îsi luă căciuliţa de pe cap şi i-o dădu.

Şi iar apăru un copil gol-goluţ, tremurând de frig. Îi dădu hăinuţa ei şi plecă mai departe. Ajunse într-o pădure pe înserat; o femeie sărmană veni la ea şi fetiţa îi dădu şi cămăşuţa pe care o mai avea, gândind: “E noapte, nu mă vede nimeni, pot să stau şi dezbrăcată”.

Şi, cum stătea ea aşa, deodată văzu deasupra capului o ploaie de stele care, când cădeau pe pământ, se prefăceau în monezi de aur. Din cer îi căzu la picioare o tunică ţesută din fir de aur şi un inel preţios. Ea îmbrăcă tunica, îşi puse inelul pe deget, apoi începu să adune monedele de aur; deveni, astfel, foarte bogată şi trăi apoi în belşug şi fericire toată viaţa.

Şi cum trecuse vreme, nu glumă, şi nu venise nici o veste de la ei, fratele lor mai mic, pe care-l poreclisera Prostilă, plecă în căutarea lor. Dar când dădu în sfârşit de fraţii săi, aceştia începură să-şi bată joc de dânsul:

– Auzi, prostănacul, să creadă c-o să poată răzbi prin lume, când noi, mai isteţi decât el, n-am prea făcut ispravă mare!

Totuşi porniră la drum câteştrei şi, tot mergând ei aşa, iată că dădură peste un muşuroi de furnici. Cei doi fraţi mai vârstnici voiră pe dată să-l surpe şi să-l răscolească, pentru a vedea cum micile făpturi o vor lua la goană înspăimântate de moarte. Dar Prostilă îi opri, strigându-le:

– Lăsaţi gângăniile în pace! N-o să îngădui să le tulburaţi liniştea!

Porniră ei mai departe şi, dupa un cot de deal, dădură peste un lac, pe luciul căruia înotau o mulţime de raţe. Cei doi fraţi mai mari se repeziră să prindă câteva, că tare ar fi avut poftă să le frigă. Dar Prostilă se împotrivi şi de data asta:

– Lăsaţi zburătoarele în pace! N-o să îngădui să le ucideţi!

Merseră ei mai departe şi, într-o bună zi, numai că nimeriră lângă un roi de albine, aflat într-o scorbură de copac. Şi avea roiul acesta atâta miere, că se prelingea pe trunchi, de-ai fi zis că este un izvoraş… Cei doi fraţi mai mari îşi puseră în gând să dea foc copacului şi să înăbuşe albinele, ca să poată lua mierea. Dar Prostilă se împotrivi cu şi mai multă tărie:

– Lăsaţi albinele în pace! N-o să îngădui să le daţi foc!

În cele din urmă, cei trei fraţi dădură peste un palat, şi avea palatul ăsta grajduri, câte n-ai fi găsit nici în zece palate împărăteşti. Şi-n ele se aflau o mulţime de cai, toţi de piatră. Cât despre oameni, nu se zărea unul pe nicăieri. Străbătură ei toate sălile palatului şi într-un sfârşit se pomeniră în dreptul unei uşi zăvorâte cu trei lacăte.

Şi avea uşa asta o ferestruică, tăiată taman la mijloc. Cei trei caţără prin ea şi ce crezi că le fu dat să vadă: în fundul unei camere se afla un moşneag care stătea aplecat deasupra unei mese! Strigară la el o dată, strigară a doua oară, dar moşneagul nu-i auzi. Mai strigară a treia oara, şi abia atunci se trezi moşul, descuie lacătele şi se ivi în prag… Şi fără să spună o vorbă, îi pofti să se aşeze la masa încărcată cu fel şi fel de bunătăţi. După ce mâncară şi băură după pofta inimii, moşneagul îi duse în câte un iatac, ca să se odihnească.

A doua zi, bătrânul intră în odaia celui mai mare dintre fraţi şi, făcându-i semn să-l urmeze, îl duse până în dreptul unei mese de piatră. Pe masa asta se aflau scrise trei încercări care, de-ar fi fost dezlegate, ar fi avut darul să smulgă palatul de sub puterea blestemului.

Prima încercare glăsuia astfel: "Sub covorul de muşchi al pădurii stau ascunse cele o mie de boabe de mărgăritar ale fiicei împăratului, care toate trebuie găsite într-o singură zi. Dacă la asfinţitul soarelui va lipsi măcar una dintre ele, cal care s-a incumetat să le caute se va preface în stană de piatră!"

Cel mai mare dintre fraţi porni în pădure şi caută toată ziua, dar cţnd fu să apună soarele, bagă de seamă că toată truda i-a fost în zadar şi că n-a putut să adune mai mult de o sută de boabe de mărgăritar.

Şi atunci se întâmplă aşa cum stă scris pe tăblia mesei: flăcăul se prefăcu în stană de piatră!

În ziua următoare îşi încercă norocul şi fratele cel mijlociu, dar nici lui nu-i merse mai bine… Şi oricât se strădui el, nu fu în stare să găsească mai mult ca două sute de boabe de mărgăritar. Şi se preface şi el în stană de piatră.

Iată că veni şi rândul lui Prostilă… se apucă el să caute în desimea covorului de muşchi, dar găsea cu atâta anevoie câte un bob de mărgăritar, totul mergea atât de încet, că-l cuprinse deznădejdea.

Şi cum nu ştia în ce chip s-o scoată la capăt, se aşeza pe o piatră şi începu să plângă. Şi cum plângea el aşa, numai ce I se înfăţişă crăiasa furnicilor, însoţită de cele cinci mii de slujitoare ale sale. Erau tocmai furnicile pe care flăcăul le scăpase de la pieire. Nu trecu mult şi micile gângănii izbutiră să adune toate cele o mie de boabe de mărgăritar şi făcură din ele o grămadă bunicică.

A doua încercare era mult mai grea: trebuia să fie scoasă din fundul lacului cheia de la iatacul domniţei.

De îndată ce Prostilă ajunse la marginea lacului, se ivi înotând un card de raţe. Erau tocmai raţele pe care el le scăpase de la pieire. Şi lăsându-se în adânc, ele îi aduseră cheia care zăcea pe fundul maloş al lacului.

Cea de a treia încercare era însă cea mai grea: dintre cele trei domniţe adormite, flăcăul trebuia să o recunoască pe cea mai tânară şi mai frumoasă. Ei, dar cum naiba s-o recunoască, când semănau catestrele ca picăturile de apă! Că doar numai un singur lucru le deosebea: mai înainte de a fi adormit, fiecare gustase ceva dulce – cea mai mare ronţăise o bucată de zahăr, cea mijlocie băuse o ceşcuţă cu sirop, iar cea mică luase o linguriţă de miere.

"Ei, acu’ să te vedem pe unde scoţi cămaşa!" se gândi Prostilă în sinea lui. Şi iată că veni în zbor o albină. Era chiar regina roiului pe care flăcăul o scăpase de la pieire. Se roti ea de câteva ori prin iatac, cerceta pe rând buzele celor trei domniţe adormite şi se aşeză în cele din urmă pe gura aceleia care gustase din miere. Şi astfel putu Prostilă să o recunoască dintr-o dată pe cea mai tânară şi mai frumoasă dintre domniţe. Şi numaidecât se risipi vraja, de parcă nici n-ar fi fost. Castelul se smulse din somnul cel adânc şi toţi acei care fuseseră prefăcuţi în stane de piatraîşi recăpătară înfăţişarea omenească.

Prostilă o luă de nevastă pe cea mai tânără şi mai frumoasă dintre domniţe şi, după moartea craiului, urcă pe scaunul domnesc. Iar fraţii lui mai mari socotiră că nici celalalte domniţe nu erau chiar aşa de lepădat, şi trăiră cu toţii ani mulţi în belşug şi fericire.

– Tu, cu cei doi ochi ai tăi, parcă eşti mai pricopsită decât lumea de rând?! Se vede cât de colo că nu faci parte din neamul nostru!

O ţineau numai în zdrenţe pe biata fată şi nu-i dădeau să mănânce decât resturile care cădeau de la masa lor. Şi ori de câte ori le răsărea în cale, săreau la ea s-o îmbrâncească şi-i amărau viaţa la orice prilej.

Şi prilejuri d-astea, slavă Domnului, găseau destule! Într-una din zile, trebuind să meargă cu capra la păscut, Doi-ochi rămase tare flămândă, căci duşmancele de surori îi puseseră-n traistă mâncare pe sponci. Şi fiindcă o chinuia grozav foamea, se aşeză la o margine de drum şi începu a plânge. Şi plânse, şi plânse, până ce se adunară din lacrimile ei două pârâiaşe. Cum se tânguia ea aşa, numai ce ridică o dată capul din pământ şi ce-i văzură ochii? Lângă dânsa stătea o femeie, care o întrebă cu blândeţe:

– Doi-ochi, de ce plângi aşa de amarnic? Şi Doi-ochi răspunse suspinând:

– Cum să nu plâng dacă maică-mea şi surorile mele mă prigonesc fără încetare? Din pricină că am doi ochi, ca toată lumea, mă azvârlă dintr-un colţ într-altul, mă îmbracă numai în zdrenţe şi-mi dau să mănânc doar firimiturile rămase de la masa lor. Ştii, azi mi-au dat atât de puţină mâncare, că sunt moartă de foame!

Atunci femeia, care, pasămite, era o zână, grai:

– Dacă doar asta ţi-e durerea, şterge-ţi lacrimile şi nu mai plânge, că o să te-nvăţ eu cum să-ţi potoleşti foamea.

Uite, n-ai decât să-i spui caprei:

Capră, behăie,

Masă, pune-te!

Şi-o masă rânduită cu tot dichisul o să ţi se pună dinainte, încărcată cu cele mai alese bucate şi-o să poţi mânca după pofta inimii. Iar după ce te-oi sătura, spune-i doar atât caprei:

Capră, behăie,

Masă, ridică-te!

Şi masa o să dispară ca şi cum n-ar fi fost.

După ce grăi aceste cuvinte, zâna îşi văzu de drum. Rămasă singură, Doi-ochi gândi în sinea ei: "N-am încotro; prea sunt lihnită de foame ca să încerc altă dată ce m-a povăţuit. Mai ştii, poate că cele spuse de femeia aceea se vor dovedi adevărate".

Şi strigă către capră:

Capră, behăie,

Masă, pune-te!

N-apucă bine să sfârşească ce-avea de zis şi numai ce i se puse dinainte o masă aşternută cu o faţă albă ca zăpada; iar pe masă, rânduite cum se cuvenea, o farfurie, un cuţit, o furculiţă şi o lingură, toate numai din argint. Cât despre mâncărurile care se înşirau pe masă, ce să vă mai spun, erau dintre cele mai alese şi abureau de parcă ar fi fost luate chiar atunci de pe vatră.

Fata mâncă din toate cu poftă, căci flămânzise de ajuns. După ce se sătură de-a binelea, grăi către capră, aşa cum o învăţase zâna:

Capră, behăie,

Masă, ridică-te!

Şi masa dispăru pe dată ca şi cum n-ar fi fost.

"Ăsta-i un lucru minunat! gândi Doi-ochi. De-acuma s-a sfârşit cu foamea!"

Şi biata fată era veselă şi zburda de fericire.

Seara, când se întoarse cu capra de la păşune, găsi pe masă, într-o străchioară de pământ, bruma de mâncare pe care i-o lăsaseră surorile cele haine. Dar Doi-ochi nici nu se atinse de ea.

A doua zi porni din nou cu capra la păscut şi la înapoiere lăsă neatinse în strachină firimiturile pe care i le puseseră surorile.

Prima şi a doua oară surorile nu observară nimic. Dar cum mâncarea rămânea mereu neatinsă în strachină, greu nu le fu să bage de seamă asta. Se minunară ele de aşa treabă şi începură a-şi destăinui gândurile:

– Cu Doi-ochi nu-i lucru curat. Înainte venea să se plângă că nu-i ajunge cât îi dădeam şi mânca de nu mai rămânea nici o picătură, iar acuma nu se mai atinge de nimic. Pesemne c-a găsit vreun alt mijloc ca să-şi astâmpere foamea.

Ca să afle adevărul, hotărâră ca Un-ochi s-o însoţească pe Doi-ochi când s-o duce a doua zi cu capra la păşune. Nu era treabă uşoară, căci trebuia să bage bine de seamă ce se petrece acolo, dacă nu cumva vreun străin îi aduce de mâncare fetei.

A doua zi, când Doi-ochi fu gata s-o pornească la câmp, Un-ochi se apropie de dânsa şi-i spuse:

– Azi merg şi eu cu tine! Vreau să văd dacă păzeşti capra bine şi dacă o hrăneşti aşa cum se cuvine.

Dar Doi-ochi ghici îndată cam ce fel de gânduri nutrea Un-ochi, că venea numai ca s-o iscodească. Mână capra pe unde era iarba mai înaltă şi mai grasă şi o lăsă să pască în voie. Apoi spuse către Un-ochi:

– Hai să ne aşezăm puţintel pe iarbă! Ştiu un cântec, o minune… N-ai vrea să-l auzi?

Un-ochi se învoi bucuroasă, căci drumul cel lung, pe arşiţa soarelui, o cam obosise. Se lăsă uşurel în iarbă şi Doi-ochi începu să-i cânte la ureche:

Un-ochi, eşti trează, oare?

Un-ochi, dormi, oare?

Cântă ea aşa, într-una, până ce Un-ochi închise ochiul şi adormi. Dacă văzu fata că soru-sa dormea buştean, nu se mai temu c-ar putea să vadă ce se întâmplă. Chemă deci capra şi-i spuse:

Capră, behăie,

Masă, pune-te!

Şi se aşeză dinaintea mesei, de mâncă şi bău până ce se sătură. Apoi strigă din nou:

Capră, behăie,

Masă, ridică-te!

Şi masa dispăru pe dată ca şi cum n-ar fi fost. Spre seară o trezi pe Un-ochi din somn şi-o cam luă în râs:

– Ei, surioară, parcă ziceai că vrei să îngrijeşti de capră şi, când colo, ai tras tot timpul la aghioase, de m-ai speriat! Dacă nu eram eu aici, cine ştie pe unde s-ar fi rătăcit hoinara asta! Şi ar fi trebuit s-o cauţi în toată lumea… Da’ acu’ scoală, că-i timpul s-o pornim spre casă!

Au ajuns ele acasă şi Doi-ochi nu s-a atins de strachina ei; iar Un-ochi stătea ca mută şi nu-i putu povesti de fel maică-sii din ce pricină capsomana de Doi-ochi nu voia să ia măcar o îmbucătură.

– M-a prins somnul pe câmp şi-am adormit, aşa că nu ştiu!, cercă Un-ochi să se dezvinovăţească.

A doua zi, baba o chemă pe Trei-ochi şi-i spuse:

– Azi o să mergi tu la păşune împreună cu Doi-ochi. Da’ vezi de bagă bine de seamă tot ce se petrece pe acolo, că nu se poate să nu fie cineva care-i aduce pe ascuns de mâncat şi de băut.

Trei-ochi o căută pe soru-sa şi-i spuse:

– Mâine o să merg cu tine şi eu; vreau să văd dacă îngrijeşti bine capra şi dacă o hrăneşti aşa cum se cuvine.

Dar fata pricepu ce gânduri nutrea Trei-ochi, că venea numai ca s-o iscodească. Mână capra pe unde era iarba mai înaltă şi mai grasă şi apoi grăi către soru-sa:

– Hai să ne aşezăm puţintel pe iarbă! Ştiu eu un cântec, o minune! N-ai vrea să-l auzi?

Trei-ochi se învoi şi ea bucuroasă, căci drumul cel lung, pe arşiţa soarelui, o cam moleşise. Se lăsă uşurel în iarbă şi Doi-ochi începu să-i cânte la ureche:

Trei-ochi, eşti trează, oare?

Dar în loc să continue cântecul:

Trei-ochi, dormi, oare?

Cântă din neatenţie:

Doi-ochi, dormi, oare?

Şi cântă aşa, mereu:

Trei-ochi, eşti trează, oare?

Doi-ochi, dormi, oare?

Şi începu s-o cuprindă somnul pe Trei-ochi, până când cei doi ochi îi adormiră de-a binelea; dar cel de-al treilea, pe care cântecul nu-l putuse vrăji, rămase treaz. Dar cum era vicleană, Trei-ochi închise şi ochiul al treilea, ca sa pară că-i şi el cuprins de somn.

Din când în când însă trăgea câte-o ocheadă şi prindea cu privirea tot ce se petrecea în jur. Iar Doi-ochi, fiind încredinţată că Trei-ochi doarme în lege, strigă:

Capră, behăie,

Masă, pune-te!

Şi după ce mâncă şi bău după pofta inimii, porunci mesei să dispară, cu tot ce avea pe dânsa:

Capră, behăie,

Masă, ridică-te!

Dar vezi că Trei-ochi văzuse totul, hoţomana… Către seară, Doi-ochi se apropie de locul unde dormea soru-sa şi, trezind-o, o cam luă în râs:

– Ei, surioară, da’ ştii c-ai dormit, nu glumă! Straşnic te mai pricepi să paşti capra! Hai, scoală, că-i timpul s-o pornim spre casă!

Ajunseră ele acasă şi Doi-ochi iar lăsă mâncarea neatinsă în strachină. Dar de data asta nu-i mai merse, căci Trei-ochi îi dezvălui mamă-sii totul:

– Acum am aflat de ce nu vrea fudula asta să se mai atingă de mâncarea noastră! Pe câmp, cum îi spune caprei:

Capră, behăie,

Masă, pune-te!

Cât ai clipi, i se şi aşterne dinainte o masă încărcată cu tot felul de mâncări alese, dar ştii, nişte bunătăţi din care nu ne-am ospătat noi niciodată! Şi după ce se satură, numai ce-o auzi că spune:

Capră, behăie,

Masă, ridică-te!

Şi masa dispare de parcă nici n-ar fi fost. Le-am văzut pe toate astea cum te văd şi cum mă vezi. Nu-i vorbă, a încercat ea să mă adoarmă cu cântecul ei, dar noroc că ochiul din frunte mi-a rămas treaz.

Auzind cele ce-i spune Trei-ochi, scorpia de babă se umplu de fiere şi strigă:

– Cum, golanca asta să mănânce mai bine decât noi?! Lasă, c-o să-i treacă ei pofta!

Se repezi furioasă în bucătărie, apucă un cuţit şi-l înfipse în inima caprei, astfel că nevinovatul dobitoc îşi dădu pe loc duhul.

Când Doi-ochi văzu capra ţeapănă şi fără suflare, o cuprinse jalea şi, nemairăbdând să stea în casă, o porni în neştire pe câmp. După ce obosi de atâta umblet, se aşeză la o margine de drum şi începu să plângă cu lacrimi amare. Şi deodată, zâna fu din nou lângă ea şi-o întrebă cu blândeţe:

– Doi-ochi, de ce plângi iarăşi?

– Cum să nu plâng, suspină Doi-ochi, dacă mama mi-a omorât capra? În fiecare zi o rugam frumos, aşa cum mă învăţaseşi matale, şi-mi aşternea numai bunătăţi pe masă, de mâncam pe îndestulate. Dar acu’, totul s-a sfârşit: iar o să rabd de foame şi-or să mă năpădească necazurile!

Zâna însă o îmbărbătă:

– Nu te necăji, Doi-ochi, ci mai bine ascultă de sfatul pe care ţi-l dau, că e un sfat bun. Roagă-te de surorile tale să-ţi dea măruntaiele caprei şi, de cum le-oi avea, îngroapă-le în pământ, dinaintea uşii. De-i face aşa cum îţi spun, n-o să-ţi pară rău.

Şi pieri parcă luată de vânt.

Doi-ochi alergă îndată acasă şi le rugă pe cele două surori:

– Dragi surioare, daţi-mi şi mie ceva de la capră. Că doar nu cer cine ştie ce, şi m-aş mulţumi şi cu măruntaiele.

Surorile se porniră pe râs:

– Dacă e vorba numai de-atâta, ia-le!

Doi-ochi luă măruntaiele şi când se lăsă noaptea le îngropă pe ascuns dinaintea uşii, aşa cum o povăţuise zâna.

A doua zi când se treziră cu toatele şi dădură să iasă pe uşă, ce să vezi? Drept în faţa lor se înălţa o minunăţie de pom, cu frunzele de argint şi încărcat cu poame de aur! Şi era mărul ăsta aşa de frumos, că nu cred să-i fi găsit pereche pe lume. Fetele căscau ochii de mirare şi se minunau cum de-a putut creşte peste noapte un asemenea pom. Dar Doi-ochi pricepu că mărul răsărise din măruntaiele caprei, căci el crescuse tocmai pe locul unde ea le îngropase.

După ce li se mai potoli mirarea, baba o îndemnă pe Un-ochi:

– Urcă-te în pom, fata mea, şi culege nişte mere! Un-ochi se urcă în pom, dar cum dădea să apuce un măr de aur, crengile îi scăpau din mâini de parcă le-ar fi gonit vreun duh. Încercă ea de mai multe ori, dar de fiecare dată păţea la fel. Şi deşi se căznise din răsputeri şi se înverşunase, nu putu culege nici un măr.

Văzând că Un-ochi se trudeşte degeaba, maică-sa o strigă pe fata cea mijlocie:

– Trei-ochi, ia urcă-te tu în pom, că soru-ta nu-i bună de nimic! Cu cei trei ochi ai tăi o să vezi mai bine merele decât Un-ochi.

Un-ochi se dădu jos din pom şi se urcă soru-sa. Dar nici ea nu se dovedi mai îndemânatică. De-ar fi stat printre crengi o veşnicie, tot n-ar fi reuşit să apuce un măr, că de îndată ce întindea mâna merele se dădeau la o parte.

Până la urmă, baba îşi pierdu răbdarea şi, cum era supărată foc, se urcă şi ea în pom. Dar o păţi la fel ca şi cele două fiice ale sale: când credea c-a pus mâna pe-un măr, mărul numai ce-i scăpa printre degete, de rămânea cu mâinile-n gol… Şi aşa se făcu că n-a putut culege nici unul…

Atunci Doi-ochi spuse:

– Ia să încerc şi eu, poate c-oi izbuti. Dar surorile o înfruntară:

– Te-ai găsit tocmai tu! Ce ispravă ai putea face cu ăi doi ochi ai tăi?

Fata nu luă însă seama la vorbele lor şi se urcă în pom. Şi de cum ajunse sus, merele de aur nu se mai traseră îndărăt, ci-i veneau la îndemână, numai bine să le culeagă. Şi aşa adună Doi-ochi o poală plină. Maică-sa i le luă îndată şi se înfurie la gândul că numai nevolnica de Doi-ochi izbutise să culeagă merele, în timp ce ea şi cele două fiice ale sale nu putuseră face nici o ispravă. Şi-n loc să-i mulţumească cu toatele, prinseră şi mai mare ură pe dânsa şi începură a o prigoni şi mai mult.

Într-o zi, cum stăteau tustrele în jurul pomului, se întâmplă să treacă pe-acolo călare un tânăr ce părea a fi de neam. Zărindu-l de departe, cele două surori strigară:

– Doi-ochi, ascunde-te repede, să nu ne faci cumva casa de ocară!

Şi apucând în grabă un butoi gol ce se afla lângă pom, îl răsturnară peste Doi-ochi şi mai tupilară sub el şi merele de aur pe care tocmai le culesese fata.

Călăreţul se apropie de poarta şi ce să vă spun! Era un voinic de flăcău, tare mândru la chip! Opri calul şi, parca fermecat, rămase cu ochii aţintiţi la minunăţia de pom cu frunzele de argint şi poame de aur.

– Al cui o fi pomul ăsta nemaivăzut? întrebă el pe cele două surori. Că de mi-ar dărui şi mie o creangă, i-aş da orice mi-ar cere în schimb. Cele două surori îl încredinţară că pomul e al lor şi se arătară bucuroase să-i poată îndeplini dorinţa. Dar oricât se străduiră să rupă o creangă, totul fu zadarnic: crengile cu poame se trăgeau tot mereu înapoi, de nu fu chip să apuce nici una din ele barem o crenguţă.

Atunci flăcăul le zise:

– Mare minune şi asta! V-aţi lăudat c-ar fi pomul vostru şi, când colo, nu sunteţi în stare să rupeţi măcar o creangă din el!

Dar ele nu şi nu, o ţineau întruna că pomul ar fi al lor. Doi-ochi auzise totul şi, înciudată că surorile ei nu spuneau adevărul, ridică butoiul şi dădu drumul la câteva mere, care se opriră tocmai la picioarele flăcăului. Când le văzu, rămase cu ochii la ele, uimit, şi întrebă de unde veneau merele. Şi cum n-avură încotro, surorile trebuiră să mărturisească, spăşite, că mai au o soră, dar că pe sora asta a lor nu o puteau lăsa să se înfăţişeze dinaintea flăcăului, căci nu avea decât doi ochi, ca toţi oamenii de rând… Călăreţul nu luă seamă la vorbele lor şi, cum voia s-o vadă, strigă:

– Doi-ochi, unde eşti? Ia vino încoace!

Atunci Doi-ochi ieşi fără teamă de sub butoi şi călăreţul, fermecat de-o asemenea frumuseţe nepământeană, îi vorbi cu toată căldura:

– Îmi spune inima că tu ai să poţi rupe o creangă din pom!

– De bună seamă c-am să pot, răspunse Doi-ochi, că doar e pomul meu.

Se urcă în pom şi fără nici un pic de osteneală rupse o creangă cu frunze subţirele de argint şi poame de aur şi-o întinse flăcăului.

– Cu ce te-aş putea răsplăti? întrebă el.

– Vai de mine, sărmana! De dimineaţa şi până seara trebuie să rabd de foame şi de sete şi-mi duc viaţa numai în amar şi suferinţă. De te-ai îndura să mă iei cu tine şi să mă mântui de chinul acesta, altceva nu mi-ar mai trebui!

Flăcăul se aplecă spre ea şi, ridicând-o uşurel, ca pe-o dulce povară, o aşeză lângă el pe şa şi-o aduse acasă, la palatul lui. Acolo porunci să i se dea cele mai frumoase veşminte şi să fie ospătată după pofta inimii. Şi fiindcă o îndrăgise nespus, o luă de nevastă. Şi prăznuiră o nuntă cu mare alai şi veselie.

Dacă văzură surorile că flăcăul cel frumos o ia pe Doi-ochi cu el, începură s-o pizmuiască şi mai mult pentru norocul care dăduse peste ea.

Dar de la o vreme parcă începu să li se ogoiască inima… Şi prinseră a gândi ele în sinea lor: "Barem tot e bine că ne-a rămas un lucru de preţ; pomul cel minunat e aici şi, cu toate că niciodată n-o să-i putem culege roadele, o să i se ducă faima atât de departe, că o mulţime de oameni, de prin toate colţurile lumii, vor veni să-l privească şi să-l laude! Şi, cine ştie, poate c-o să ne surâdă iar norocul!" Dar şi această speranţă se spulberă ca un vis. A doua zi dimineaţă, ia pomul de unde nu-i! Pierise ca fumul… Şi o dată cu el pierise şi nădejdea… Şi chiar în aceeaşi zi, privind pe fereastră, Doi-ochi văzu minunăţia de pom cu frunzele de argint în faţa iatacului ei… Ce alta ar fi putut să-i bucure mai mult sufletul?! Pomul îşi urmase stăpâna.

Trăi Doi-ochi ani mulţi, în bucurie şi fericire, şi aproape că uitase câte avusese de pătimit de pe urma celor două surori haine. Dar iată că într-o bună zi două femei sărmane bătură la poarta castelului, cerând de pomană. Şi privindu-le mai cu luare-aminte, Doi-ochi recunoscu în cele două cerşetoare pe surorile ei. Sărăciseră într-atât, că ajunseseră să meargă din poartă-n poartă, cerând să fie miluite măcar c-un codru de pâine.

Doi-ochi le primi cu bucurie şi se îngriji ca de acum încolo să nu mai ducă lipsă de nimic. Iar cele două surori haine, văzând atâta bunătate din partea ei, se căiră amarnic pentru răul pe care i-l făcuseră în tinereţe.