Aur peste ele?
Cine dete, oare,
Strai de sărbătoare
Gândurilor mele?

Stau încremenit —
Parcă niciodată
N-am mai pomenit
Noapte-aşa-nstelată,

Floare de cireş
Mai strălucitoare,
Tril mai fără greş,
De privighetoare!
Luna iese-acum

Şi-n albastra noapte
Ninge-argint pe drum,
Umple tot de şoapte;

Adâncite-n vis
Florile grădinii,
Gingaşul narcis,
Iasomia, crinii,
Trandafirii-nvolţi,

Sub catapeteasma
Uriaşei bolţi,
Îşi unesc mireasma;
Taine din poveşti

Murmură-n fântână…
Unde zăboveşti,
Dulcea mea stăpână?
Tremură de dor

Gândurile mele:
Nu te-nduri de ele
Tu, stăpâna lor,
Care-n orice floare

Pui un curcubeu —
Tu, surâzătoare
Rază-n plânsul meu?

Cand afara viscoleste
Ea se-ascunde tremurand,
Intr-un colt, unde gaseste
Nu ca vara, ciripind,

Si zbarlita si-ntristata
Si flamanda, vai de ea!
Pe la drum, mancarea-si cata,
Sarmanica pasarea!

(1868. Ion Creangă)

Sfioase-s bolţile spre sară, şi mai sfioasă-i iasomia:
Pe faţa ei neprihănită se-ngână-n veci melancolia
Seninului de zare strânsă, şi-n trandafiri cu foi de ceară
Trăiesc mâhnirile şi plânge norocul zilelor de vară.

Atâtea amintiri uitate cad abăute de-o mireasmă:
Parcă-mi arunc-o floare roşă o mână albă de fantasmă,
Ş-un chip bălan lâng-o fereastră răsare-n fulger şi se strânge …
De-atuncea mi-a rămas garoafa pe suflet ca un strop de sânge.

Ca nalba de curat odată eram, şi visuri de argint
Îmi surâdeau cu drag, cum râde lumina-n foi de mărgărint,
Şi dulci treceau zilele toate, şi-arar dureri dădeau ocoale …
Ah, amintirile-s ca fulgii rămaşi uitaţi în cuiburi goale!

Aş voi să găsesc o asemănare
Şi caut în zgomote şi murmure,
In viori, în naiuri şi ghitare
Ecoul ndesluşit şi turbure.

Noaptea s-a-ntunecat cu alte nopţi în fund,
Şi din noapte-n noapte, nopţile urzite
Cern ploaia cu nisipul mărunt
Ca nişte site.

Gândul, ajuns în flacăra lui de ploaie târzie,
Se face palid şi descreşte ca o făclie.
Fereastra e cernită de un fag
De care-atârnă noaptea neagră, toată, ca un steag.

Nu-i şuierul săbiilor ce se ascut
Şi-al spadei ciocnite de scut.
Nu e bătaia inimii.
Nu-i Turnul şi ornicul lui în care timpul colinse.

E parcă sufletul tuturor oştilor învinse.

Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,
Îngânaţi de glas de ape,
Şi să scap din mână cârma,
Şi lopeţile să-mi scape;

Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foşnească,
Unduioasa apă sune!

Dar nu vine… Singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.

Abia o creanga s-a miscat,
Si-n freamat lung, neasteptat,
Lumina-n zari se stinge…
Un roi de frunze joaca-n drum
Tot codrul e-un vartej acum,
Si eu pornesc a plange…
Alerg in jos, alerg in sus:
Am ratacit, si urme nu-s
Oriincotro m-as duce!
Un fulger! repede ma-nchin…
Ah, mii de duhuri negre vin
Si vor ca sa m-apuce…
Cad in genunchi, prins de fior…
Razbubuind din nor in nor,
Un trasnet se descarca!
Zic Tatal nostru, si Grivei
Se uita tinta-n ochii mei:
Si el se roaga parca…
Dar iata! cat ne-am inchinat,
Un colt de cer s-a luminat,
Si codru-i plin de soare…
Iesim voiosi la camp deschis
Si-mi pare ca a fost un vis
Furtuna trecatoare!…

Plecată peste valurile-ţi line
Aveam tăria pururi lângă mine,
Iar noaptea-mi coborai şi-o stea pe-aproape.

Vorbind mereu de cer, de paradisuri,
Îmi strecurai în suflet foc şi visuri
Şi mă lăsai cu umede pleoape.

Şi mă plecam robită dezmierdării,
Mireasma mea o dăruiam suflării,
Şi zi cu zi te-aveam mai drag, blajine.

Căci steaua mea trăia numai prin tine
Şi tu-mi trezeai viaţa fără nume
Nelămuritul zbor spre altă lume;

De-aceea îţi iertam, când, plin de teamă,
Îmi murmurai cuvinte de iubire
Ci tu erai copil şi nu-ţi dai seamă…

…Dar vremea ţi-a răpit acea blândeţe;
Tot creşti mereu, şi fără stăpânire,
Azi îmi arunci cuvinte îndrăzneţe;

Azi cerul meu numai arar se-arată,
De mult ce plângi şi te frămânţi în spumă,
Mi-e faţa-n veci de lacrimi râurată;

Iar când vorbesc cu steaua mea, vâltoarea
Îmi fură vorbele şi le sugrumă
Şi astfel tu ne turburi sărbătoarea…

Tot plângi, şi chemi, şi blestemi: Vino! Vină!
Şi tot mă-ndoi… Dar ce sunt eu de vină,
Că tu îţi farămi trupul în vâltori?

Şi pentru ce-aş porni cu tine-n vale?
Să văd cum oglindeşti tot alte flori,
Plecate peste zâmbetele tale?

Prefă-ţi în aburi picurile grele,
Şi spulberă în vânt durerea toată,
Şi uită-mă singurătăţii mele!

Mi-e dor, mi-e dor de tihna de-altădată!…”

Secă izvorul, cu durere mare,
Ca să-mplinească ruga ei fierbinte
Dar cine nu ascută-o rugăminte,
Chiar crudă, ce-a pornit de la o floare?

Fugi nebun părâul; dar cu dânsul
Se şterse şi a cerului icoană
Şi-acolo unde-şi legănase plânsul,
Adânc brăzdată-i glia, ca o rană…

Pe ţărm pustiu jeleşte-acum o floare:
“O, Doamne, unde mi-e pribeagul oare?
Hrăniţi-l, norilor, cu răpezi ploi!

Cu glas de neodihnă să se plângă,
Să mă lovescă, mijlocul să-mi frângă
Dar să-mi aducă cerul înapoi!…”

Lungă, slabă şi zăludă,
Botezând natura udă
C-un mănunchi de ciumafai, –
Când se scutură de ciudă,
Împrejurul ei departe
Risipeşte-n evantai
Ploi mărunte,
Frunze moarte,
Stropi de tină,
Guturai…

Şi cum vine de la munte,
Blestemând
Şi lăcrimând,
Toţi ciulinii de pe vale
Se pitesc prin văgăuni,
Iar măceşii de pe câmpuri
O întâmpină în cale
Cu grăbite plecăciuni…

Doar pe coastă, la urcuş,
Din căsuţa lui de humă
A ieşit un greieruş,
Negru, mic, muiat în tuş
Şi pe-aripi pudrat cu brumă:

– Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii
Înainte de Crăciun,
Că puteam şi eu s-adun
O grăunţă cât de mică,
Ca să nu cer împrumut
La vecina mea furnică,
Fi’ndcă nu-mi dă niciodată,
Şi-apoi umple lumea toată
Că m-am dus şi i-am cerut…

Dar de-acuş,
Zise el cu glas sfârşit
Ridicând un picioruş,
Dar de-acuş s-a isprăvit…
Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Tare-s mic şi necăjit!

Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.

Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,
Streşine vechi casele-n lună ridică,
Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! în curând satul în vale-amuţeşte;
Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte:
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.

Ne-om răzima capetele-unul de altul
Şi surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?

Eu cred c-a obosit pădurea,
Căci ziua-ntreag-a tot cântat
Şi tace-acum gândind aiurea.
Sub dealuri amurgeşte zarea,
Se-ntunecă prin văi cărarea
Şi-i umbră peste sat.

Peste culmi încet amurgul moare
Şi-ntors cu faţa cătr-apus
Dă semne nopţii din ponoare.
Ea-mbracă haine-ntunecate
Şi liniştit din aripi bate
Plutind tăcută-n sus.

Tăciunii-n vatră dau lumină;
Pe drumul de drumeţi sărac
Mai vezi fugind câte-o vecină
Să ceară cu-mprumut jaratec;
Grăbit, dă roate, singuratec,
Tăcutul liliac.

Şi tot mai noapte-apoi se face,
Păduri şi ape-adorm acum;
Dun cer scoboar-adânca pace.
Ici-colo vrun zăvor mai sună –
Începe-a se zări de lună
Şi-i linişte pe drum.

Copiii dorm, visându-şi jocul.
Mai toarce mama. În curând,
Pe vatră ea-nvăleşte focul,
Încuie uşile la tindă,
Se culc-apoi. Iar cariu-n grindă
S-aude-acum rozând.