Mihaela Vicol (ProzaCuAc – Ficțiuni Reale)

– Asta vedeam doar prin filmele americane, continuă ea, și mi-aduce aminte de filmul “Cu nașu` la psihiatru” , din 1999, un fel de parodie sau comedie neagră cu gangsteri și mafioți unde chiar și boss-ul ăl mai boss, “Capo dei capi” sau “capo di tutti i capi ” sau Nașul apelează la un psiholog când simte că are probleme cu “tiuga”. Așa-i plăcea bunicului să-i zică la “cap” , “tiugă”  – termen popular adesea folosit subtil pe post de fină ironie de către bătrâni când vroiau să scoată în evidență faptul că cel căruia i s-a adresat cu termenul ăsta ar fi un prostănac ! Asta ca să nu i-o zică într-un mod direct și să pară prea tăios cuvântul, să nu-l rănească cu alte forme și expresii.

– Las`,  zicea bunicul, mai bine așa decât să-i zici omului că “are tărâțe în cap”! Că într-o situație ca și asta, nărodu` nu mai are timp și nici pricepere ca să gândească la ce înseamnă cu adevărat “tiuga”, el se lasă dus de mânie și, iaca, nici nu-și dă seama că l-am făcut pe față prost.

– Interesant personaj, bunicul tău! zise psihologul căruia i se înseninsase un pic fața, schițând un mic zâmbet pe care avu grijă să și-l șteargă de îndată ce-și aminti că trebuie  să  mențină sub control situația și implicit, drumul cuvintelor care trebuiesc conduse către adevărata problemă cu care se confruntă “bolnava”.

– Hai să încercăm să ajungem la miezul problemei care te frământă, continuă el, să nu ni se termine timpul fără ca să nu ajungem la adevăratul motiv care te-a adus azi la mine… hai, prinde curaj și spune-mi ce te-a deranjat azi?

– Un vis!…zise ea inchizându-și ochii ca într-o încercare de a-și aduce aminte  o întâmplare din îndepărtata vreme a veacului de mult apus. De fapt, două vise, unul pe care l-am visat într-o noapte din 2012 și celălalt, aseară… Cumva, au o legătură între ele pentru că este vorba de aceeași persoană și cam același sentiment, aceeași tematică.

– Și, uite, tocmai de asta și începui cu filmul, ca să-ți fac o mai bună introducere, să te fac să înțelegi mai exact ce mă frământă! continuă ea să exclame cu multă vervă ca-ntr-un monolog explicativ sieși, știu că n-aș avea nevoie de tine sau de altcineva care să mă îndrume ce si cum să fac, să ascult de careva care să-mi spună ce să fac…de parcă eu n-aș fi în stare! Asta mă enervează la mulți, că nu știu să asculte, să aștepte momentul potrivit și să stie exact când și cum trebuie să se intervină!

– Aici vroiam să ajung, la vise! Astea mă frământă și tot încerc să le dau de cap, pentru că știu că visele nu-s doar “vise de noapte”  sau niște prostii, aiureli sau mai știu eu ce gunoi al vreunui subconștient mediocru…

Visele sunt cu mult mai mult de-atât, de asta nici nu s-a ajuns la vreun răspuns exact și după atâția mii de ani de existență a omenirii, omul încă mai are întrebări la care nu s-au găsit  răspunsuri !

Articol de Mihaela Vicol, din blogul personal: Fața nevăzută a fetei II

-A…cu`, acu`! zise fata cu un glas aproape stins din care parcă se și vedea cum se scurge sleită neputincioasa dezamăgire căreia i se supuse cu nu prea multă tragere de inimă.

-Of,of,of…fată, da` proastă mai ești! Păi dacă aș fi fost în locu` tău…eheee, acuma aș fi fost mare și tare,cea mai bună din parcare!

– Ei, na! Cum așa?! zice fata schițând un zâmbet blând și cald, făcând-se că se miră și că nu înțelege ce vrea să zică tanti Carmen, care din măturăreasă se făcu bucătăreasă. Norocu` ei cu Mara, căreia i se făcu milă de ea și-o luă sub aripa ei protectoare, o duse la niște cursuri de calificare gratuite, ca apoi, după ce-i dădură ăia diploma, o angajă ca mare bucătar la pensiunea ei.
Dar mare greșeală pe Mara care nu știa în ce se bagă atunci când a luat decizia de a aduce în casă și a pune la masă un astfel de element băgăcios și necunoscut!
Mara devenise proprietara acelei pensiuni după ce s-a măritat cu un băiat cumsecade și de bani-gata al unor oameni de afaceri de succes din acel sătuc mic, liniștit, cu perspective de viitor.
Și în inocența ei de copil necopt, dar cu suflet bun și intenții de om matur, se lăsă pe nesimțite călcată în picioare de viclenia și hapsânia batjocoritoare cu care tanti Carmen se juca de mic copil.

-Uită-te la tine, zice tanti Carmen, păi așa trebuie să arate o femeie?! Dă-te și tu cu ruj pe buze, fă-ți păru` , du-te și pune-ți unghii…

-Păi cum, tanti, cum să lucrez în bucătărie cu așa unghii, că nu e bine…

-Eeeei, na… păi tu nu vezi la mine?! zise tanti Carmen repezindu-se la fată precum tigrul care tocmai ce și-a prins în fălci prima îmbucătură din vânatul mult așteptat.

Ce, te mai crezi cumva pe timpu` lu` Ceaușescu, când îți dădea învățătoru` cu linia pese dește dacă n-aveai unghiile tăiate?!

Iote la ea… fatăăăă, ce proastă ești! Păi to io să te învăț… zise ea pe un ton de încheiere, cu o atitudine de biruitor fălos și încrezător că cele spuse sunt niște secrete numai de ea știute.

Și pentru că tanti începuse să se tot foiască ba încoace, ba încolo precum musca fără cap,  se tot scotocea cu disperare prin buzunare, prin poșetă, căuta pe masă, pe după ceapă, prin dulap, prin pervazul geamului, ca și cum și-adusese aminte că trebuie să găsească ceva extrem de important, un obiect al cărei lipsă ar fi afectat întreaga ei existență și al întregii lumi, fata se decise să o scoată iar din nebuloasa “alzaimerului pripit” strigând:

-Prinde! și-i aruncă cu precizie o cutie cu chibrituri.

-Uii, fată, noroc cu tine!… zise tanti Carmen cu țigara între buze, luminându-se la față după ce-și văzu cutia în mâna ei, neînsemnata și mărunta cutie care în acel moment era mai importantă decât însăși Cutia Pandorei,  bucurându-se de extazul produs la vederea chibritelor care așteptau cuminți să li se împlinească scopul pentru care au fost create, iaca, se făcu nevăzută….

Articol de Mihaela Vicol, din blogul personal: Fața nevăzută a fetei!